Ştefana Velisar şi romanul simbolic

Eclipsată în bună parte de faima celebrului ei soţ, Ştefana Velisar Teodoreanu rămîne totuşi o prozatoare cu personalitate, care, aşa cum afirma unul dintre recenţii săi comentatori (Mihnea Moroianu), a realizat, „prin structura particulară a psihologiei sale, o extraordinar de reuşită sinteză între spiritul măsurii şi armoniei latine, moştenit de la mama ei, de origine franceză, şi spiritul moldovenesc al nostalgiei, visării şi duioşiei, rezultat al anilor de formare […] în preajma lui Ibrăileanu şi a Vieţii Româneşti“.

Scriitoarea a debutat, în 1939, cu romanul Calendar vechi, un  roman al adolescenţei şi al „primei iubiri“, semnat Ştefana Velisar (numele personajului feminin principal din romanul cu tente autobiografice al lui Ionel Teodoreanu Bal mascat). Urmează Viaţa cea de toate zilele (1940), cea mai cunoscută dintre ficţiunile ei romaneşti, Acasă (1947) şi Căminul (1972). Bu­curîndu-se de o extraordinară longevitate (a decedat în 1995, la 98 de ani), prozatoarea a reuşit să traverseze cu bine deceniile comuniste, consacrîndu-se în principal activităţii de traducătoare. A publicat în aceşti ani, în afară de romanul amintit, un excelent volum memorialistic (Ursitul, 1970) şi volumul de versuri Şoapte întru asfinţit (1981)

Este de remarcat că debutul Ştefanei Velisar Teodoreanu se producea într-o epocă în care unii afirmau, mai în glumă, mai în seros, că proza românească începe să se îndrepte către… epoca matriarhatului. Acum, alături de autoarele deja consacrate, ca Hortensia Papadat-Bengescu, începe să se afirme zgomotos un grup de tinere scriitoare, emancipate şi feministe, un grup salutat de Eugen Ionescu, nu fără un grăunte de ironie benignă:  „Nu mai avem […] scriitori tineri, dar avem fete, numai fete, şcoli de fete, interioritate de fete, fete amoroase, fete studente, înainte, fetelor! Să faceţi cultură şi bucătărie! Şi iată bucătăria devenind salon cultural: Erastia Peretz, Anişoara Odeanu, Lucia De­me­trius, Yvonne Rossignon, Sidonia Drăgu­şanu, Marta Rădulescu, Coca Farago, Elena Eftimiu etc., etc.“. Dar, deşi abordează o „problematică feminină“ (care plutea oarecum în aerul epocii), romanele doamnei Teodoreanu au totuşi puţine puncte de convergenţă cu proza „fetelor rele“ din promoţia Anişoarei Odeanu. Hotărît lucru, scriitoarea nu  are aerul „femeii moderne“. Ea preferă drumurile bătătorite, mentalitatea ei rămîne ancorată în tradiţie, iar modelele ei literare rămîn clasicii, poate mai ales cei francezi, de la care preia gustul pentru analizele psihologice minuţioase şi reflecţia morală, iar proza sa e mai apropiată de Doamna de La Fayette decît de Virginia Woolf. Şi – tocmai prin aceasta – rămîne interesantă şi provocatoare.

Un bun exemplu în acest sens este romanul Viaţa cea de toate zilele, reeditat recent (2019) de Editura Sens. La prima vedere, avem de-a face cu povestea unei crize conjugale desfăşurate pe fundalul „locurilor unde se întîmplă nimic“,  dar miza romanului ţinteşte, de fapt, mult mai departe, el devine povestea unei „învieri“ (în sensul tolstoian al cuvîntului), iar protagonista lui (poreclită, nu întîmplător, Baba) devine (păstrînd, fireşte, proporţiile) replica feminină a „căutătorilor de adevăr“ din marea literatură rusă. Un accident banal, care o imobilizează pentru o vreme, face ca eroina (ajunsă la „vîrsta critică“)  să descopere că aparenta ei viaţă de familie fericită este o iluzie, că relaţiile sale cu soţul, cu fiul şi cu sora mai mare şi-au pierdut firescul şi spontaneitatea, au devenit formale şi lipsite de o implicare afectivă reală. Dar (aşa cum observa în prefaţa noii ediţii acelaşi Mihnea Moroianu), protagonista cărţii „nu e o Noră a lui Ibsen, care să-şi caute «eliberarea» de constrîngerile căminului – ci o căutătore a Sensului, pe care-l şi regăseşte în final, graţie întoarcerii la orizontul viei şi al vechimii primordiale. Numele de Baba, cu care o alintă cei apropiaţi, este parcă înadins ales pentru a sublinia lipsa oricăror trăsături ale cochetăriei uzuale, şi înlocuirea lor prin atributele unui cu totul alt fel de feminitate, axată pe dăruire şi refuzul instinctiv al căderii în banalitate“. Baba are puterea de a trece peste tentaţia unei aventuri extraconjugale, nu se gîndeşte nici un moment să se despartă definitiv de soţul ei, se adînceşte într-o chinuitoare, dar rodnică autoanaliză şi reuşeşte, în cele din urmă, să se regăsească pe sine, apelînd la soluţii care nu sînt străine de ideologia tradiţionalismului interbelic, dar nici de filozofia lui Tolstoi: „întoarcerea la brazdă“, legătura dintre generaţii, resursele spirituale ale credinţei. În consecinţă, eroina va pleca de acasă, va reveni în casa bunicilor şi va îngriji o vie părăginită (acţiune cu caracter simbolic, căci, înainte de a fi un act exterior, ea are toate valenţele unei terapii sufleteşti), iar odată „vindecată“ se va reîntoarce printre ai săi, descoperind sensul adînc al existenţei omeneşti, şi nu doar feminine, în devoţiune şi dragoste (în sensul creştin de agapé). Romanul Ştefanei Velisar Teodoreanu dobîndeşte astfel o dimensiune mistic-religioasă pe care o descoperim rar în proza românească dintre războaie, iar puţinele excepţii  în această privinţă (Pădurea spînzuraţilor sau Creanga de aur) nu fac decît să confirme regula. Viaţa cea de toate zilele va propune, dintr-o asemenea perspectivă, o viziune creştină asupra libertăţii („totul e îngăduit, dar nu totul e de folos“), care nu trebuie confundată cu conformismul, ci dimpotrivă. Avem de-a face, aşadar, cu un roman „cu teză“, care nu se poate sustrage (ţine de specificul formulei) unui anumit schematism. Cu excepţia protagonistei, celelalte personaje rămîn destul de liniare şi de previzibile, iar pentru gusturile cititorului actual, scriitura poate părea cîteodată artificioasă. Atunci cînd se lasă contaminată de stilul metaforizant al soţului său, autoarea nu are nici verva, nici ingeniozitatea acestuia, dar îl depăşeşte în ceea ce priveşte profunzimea analizei psihologice, care, în romanele lui Ionel, rămîne totuşi de suprafaţă. Moşte­nitoarea maternă franceză se regăsește şi în rigoarea paginilor de analiză şi reflecţie morală, în timp ce Moldova Ştefanei Velisar Teodoreanu nu este nicidecum aceea a Medelenilor, ci mai curînd Moldova experienţelor monastice, a vieţii mănăstirești, a unei tradiţii religioase contaminate de aroma duhovnicească a misticismului rus.

 

 

                                                                       Octavian Soviany-Revista Observator Cultural