O lume a grabei

C. Virgil Gheorghiu este cunoscut (dacă este cunoscut) de cititorii din România ca autor al romanului Ora 25, care nu numai că a avut, la apariția lui (Paris, 1949), un mare succes de critică şi de public (se pare că a fost romanul românesc cel mai vîndut în Occident), beneficiind de prefața elogioasă a lui Gabriel Marcel, a fost tradus în 21 de limbi şi s-a bucurat şi de o ecranizare (1967), din a cărei distribuție n-au lipsit Anthony Quinn şi Virna Lisi.

Roman „cu teză“ (cu toate calitățile şi defectele pe care le presupune această formulă), cartea rămîne de o tulburătoare actualitate, prin mesajul ei, dovedindu-se o operă de pionierat, care aruncă o lumină necruțătoare asupra societății tehnologice contemporane, iar cele scrise de C. Virgil Gheorghiu, în 1949, rămîn valabile şi la mai bine de o jumătate de secol de la apariția romanului.

În viziunea scriitorului, „civilizația tehnică a reintrodus disprețul pentru om, exact ca în barbarie. Astăzi omul este redus  doar la dimensiunea lui socială“. Consecința este dispariția persoanei, a individului, nu mai există decît categorii, omul s-a transformat dintr-un „cine“ într-un „ce“, dobîndind tot mai multe din caracteristicile unei mașini. Iar în plan politic, consecința este totalitarismul. Care se naște din disprețul faţă de individ, fie că e afișat la vedere, fie că e disimulat  în spatele unor pretinse valori naționale (nazismul), umanist-egalitariste (comunismul) sau al aparentelor democrații. De aceea istoria stă actualmente sub semnul apocaliptic al „orei 25“, iar lumea actuală e lumea „de după apocalipsă“. Şi e de notat că C. Virgil Gheorghiu a reușit să pună cu exactitate diagnosticul societății actuale într-un moment în care simptomele răului erau încă într-o fază incipientă, cînd încă nu se decretase moartea omului, moartea limbajului şi a sensului, cînd încă nu apăruse ceea ce Jacques Ellul numea „ideologia neantului“.

Mai puţin cunoscut este faptul că C. Virgil Gheorghiu a fost un autor extrem de prolific, în ale cărui romane,  care n-au mai avut nici pe departe ecourile cărții ce i-a adus celebritatea, „tezele“ din Ora 25 revin obsesiv, punîndu-i lumii contemporane același diagnostic necruțător.

Şi mai puţin cunoscut este romanul Ultima oră (recent reeditat de Editura Sens) – publicat în 1943, într-un moment în care autorul se făcuse cunoscut mai ales prin volumele sale de versuri, Viața de toate zilele a poetului şi Caligrafii pe zăpadă (distins cu Premiul regal pentru poezie în 1940), precum şi prin reportajele lui de război – care poate fi privit ca o prefigurare, în felul său, a Orei 25.

Înainte de apariție, Ultima oră a fost încredințată spre lectură lui Pompiliu Con­stantinescu care (aşa cum mărturisea însuși Gheorghiu) nu s-a arătat prea entuziasmat şi l‑a sfătuit pe autor să-i amîne publicarea: „Foarte distinsul critic literar Pompiliu Constan­tinescu citise manuscrisul romanului şi m-a sfătuit să nu-l public imediat. Să-l las într-un sertar cîțiva ani şi apoi să-l refac mai tîrziu. Avea dreptate. Știu asta. Dar nu i-am urmat sfatul. Mai tîrziu voi scrie un altul sau poate îl voi reface chiar pe acesta. Nici un trandafir nu rodește doar minunata floare, ci face şi frunze şi de asemenea şi spini. Poetul e la fel, el scrie cărți, dintre care unele sînt foarte frumoase, ca şi florile trandafirului. Altele sînt doar frumoase… precum frunzele, iar altele sînt precum spinii trandafirului“.

Graba cu care Gheorghiu se decide să publice totuși cartea (care nu este o capodoperă), trecînd peste reținerile lui Pompiliu Constantinescu şi fiind el însuși conștient de imperfecțiunile acesteia, mi se pare semnificativă dintr-o dublă perspectivă. Mai întîi, pentru că ni-l dezvăluie pe Gheorghiu ca pe un anticalofil, dar nu pe linia camilpetresciană a autenticității, ci pe aceea a unui didacticism în virtutea căruia mesajul este mai important decît forma, „lecția de viață“–  mai importantă decît performanța artistică. În al doilea rînd, pentru că ne arată cît de conștient era autorul  de actualitatea romanului său, care își propunea să pună diagnosticul unei lumi ce își trăia „ultima oră“, un diagnostic care nu putea suferi nici o amînare, de vreme ce a numi răul înseamnă (sau ar trebui să însemne) a-l vindeca pe jumătate, iar menirea literaturii ar fi aceea de a‑l conștientiza.

Se configura în felul acesta o concepție despre roman care îl va conduce pe C. Virgil Gheorghiu la formula narațiunii „teziste“ (deloc anacronică, dacă ne gîndim că a că fost cultivată în epocă de nume ilustre ca Malraux, Camus sau Sartre) căreia i-a rămas fidel pe tot parcursul activității sale de romancier.

Teza de la care pleacă povestea din Ultima oră este opoziția dintre lumea tradițională a „timpului răbdător“ şi lumea modernă a „timpului care nu mai are răbdare“, dintre „locul unde nu se întîmplă nimic“ şi acela al excesului de evenimente, în care se desfășoară o necontenită luptă pentru supraviețuire, concretizată în goana după cîștig: „Într-un oraș mare nu se poate trăi cu profunzime nici un sentiment. Civilizația îți dă obiectivitate, îți dă confort, îți dă orizont, dar îți scurtează rădăcinile – consideră protagonistul romanului. […] Aici totdeauna eşti grăbit. Eu nu am putut la București să citesc niciodată un ziar complet. Nici o revistă nu am reușit s-o citesc integral, pînă la ultimul rînd şi la ultima reclamă, cum se citește la țară. Aici nici hainele nu sînt purtate pînă cînd se uzează. Nici lenjeria. Aici se trăieș­te mai la suprafață, mai la rădăcini“.

Excesul de viteză condamnă așadar la superficialitate, la lipsa autenticității (lipsă pe care o descopereau şi gînditorii existențialiști), dar mai mult decît atît, în această lume a grabei şi a vieții la suprafață, în care toate lucrurile şi-au ieșit din făgașul firesc, actele omenești nu mai au o motivație profundă, uneori n-au nici o motivație, destinul e înlocuit de hazard şi își face intrarea în scenă absurdul (tot ca în gîndirea existențialistă). Iar personajul principal al romanului, graficianul Nicolae Funogea, reprezintă, ca şi Johann Moritz, din Ora 25, o ipostază a omului absurd, a cărui existență e guvernată în totalitate de jocul capricios şi sinistru al întîmplării, iar destinul său e, paradoxal, tocmai lipsa de destin.

Nerespectînd dorința tatălui său (un învățător rural cu trei copii, copleșit de grijile sale materiale) de a se face preot, pentru a fi cît mai un curînd un sprijin pentru restul familiei, Funogea pleacă la București, se înscrie la Medicină, devine un autor de desene publicitare de mare succes, dar de fiecare dată întîmplarea intervine în existența lui cu brutalitate, aruncîndu-l în situații absurde şi neașteptate. Copleșit de excesul de evenimente cu care trebuie să se confrunte, personajul e întotdeauna în contratimp, incapabil să ia deciziile oportune sau să acționeze eficient, acțiunile sale bine intenționate au rezultate dezas­truoase (banii trimiși acasă sînt risipiți pe obiecte de lux inutile, tatăl se apucă de băutură, își brutalizează soția şi își ia o amantă, mama devine alcoolică), ajungînd o victimă a întîmplărilor care îl copleșesc, o marionetă ale cărei sfori sînt mînuite de puterile iraționale ale hazardului. Liberul arbitru nu mai funcționează, libertatea (atîta cîtă mai e) rămîne iluzorie, astfel că, în mod simbolic, povestea lui Nicolae Funogea începe şi se sfîrșește, perfect circular, într-o celulă de închisoare.

Acesta este așadar materialul din care C. Virgil Gheorghiu reușește să construiască un roman nu lipsit de cîteva calități: subiectul e captivant, ritmul povestirii alert, cîteva personaje memorabile (cele de fundal, căci atunci cînd romancierul le aduce în prim-plan şi începe să le privească mai îndeaproape acestea își pierd autenticitatea şi capătă aerul unor butaforii). Cartea păcătuiește însă prin patetism, dialoguri artificioase şi neglijențe stilistice.

                       

                                                                                                            

                                                                                                Octavian Soviany - Revista Observator Cultural