Ora Eternă...

O carte venită din Cer... Despre o asemenea carte e aproape imposibil să scrii. Nu poţi decât să le spui oamenilor: Citiţi-o! Totuşi, voi încerca să-mi exprim cumva bucuria şi recunoştinţa de a fi primit acest dar... din Cer.

După Ora 25, o carte despre grozăviile vieţii omului pe Pământ, De la Ora 25 la Ora Eternă a lui Virgil Gheorghiu e o carte care ne înalţă de la Pământ la Cer, mai exact, o carte despre un Pământ suferind deasupra căruia se bolteşte Cerul, despre un Pământ luminat de Cerul divin, despre un Pământ care tinde să urce la Cer. Cartea este o evocare a copilăriei şi tinereţii autorului, a satului natal, dar mai ales a figurii tatălui său iubit şi venerat, preotul, descendent al unui întreg şir de preoţi care se întinde în urmă până în negura vremurilor. Copilul vede în chipul tatălui său, preotul, o icoană: “Prima persoană care s-a înfăţişat ochilor mei în această lume a fost tatăl meu. (...). Trebuie să precizez că faţa tatălui meu nu era deloc o imagine asemănătoare nenumăratelor imagini pe care memoria mea le-a înregistrat ca pe o peliculă de film. Această imagine înregistrată era complet diferită: era o icoană.” Iar o icoană “nu reprezintă o realitate a lumii de aici, de jos, de pe Pământ. Astfel, o icoană e un fel de fereastră care se deschide spre Cer...” Biserica din sat e copia Bisericii din Cer. “Şi casa lui Dumnezeu este Cerul reconstruit pe Pământ, este biserica. (...) Dar, pentru a arăta clar că biserica este a Cerului, şi nu a Pământului, ea e construită în formă de navă (...): ea pluteşte. Dar ea este o realitate din altă parte.”

Până când s-a dus la şcoală, copilul a trăit “în Cer”, în prezbiteriu, în bisericuţa din lemn, “foarte mică şi săracă”, asistându-şi tatăl la oficierea sfintelor slujbe, în cimitirul din jur... De mic se iniţiază în tainele divine: “Trăind tot timpul în Cer, am sfârşit de timpuriu să cunosc perfect toate ierarhiile cereşti.” El ştia şi simţea “că sanctuarul şi spaţiul din jurul altarului sunt pline de puterile cereşti, pentru a-l onora pe Cel prezent pe altar.” Acesta era universul copilăriei sale (capitolul “O copilărie în Cerul reconstruit pe Pământ”): “Odăjdiile tatălui meu, preotul, veşmintele sfinţilor, chipurile martirilor, ale duhovnicilor, patriarhilor şi ale profeţilor din icoane, prezenţa fiinţelor divine cereşti, altarul, jertfa, poezia litaniilor - Ekteniile - sau a rugăciunilor, totul era minunat, orbitor şi sublim în universul meu ceresc şi natal.” - Tatăl, preotul, este un servitor al Cerului. Credinţa lui, smerenia lui, răbdarea şi puterea lui de îndurare, sfinţenia lui, formează centrul de iradiere al cărţii. Sacerdoţiul, preoţia, reprezintă misiunea sacră de a-i conduce pe oameni în patria lor originară, în Cer. Dar drumul trece prin încercări şi suferinţe, uneori prin suferinţe de neînchipuit. Autorul vorbeşte despre România, despre nefericita lui Românie, simbolizată de ţinutul Petrodavei (zona Piatra-Neamţ), unde se afla parohia tatălui său. “El era preot într-un sat de două sute de suflete. Aceste suflete trăiau în case mici din lemn, răspândite de-a lungul unui defileu, într-o zonă aridă de munte, pe o distanţă de mai bine de treizeci de kilometri. Parohia (paroikia) tatălui meu se găsea, geografic vorbind, în marea periferie a Europei, spre răsărit, în Moldova, pe versantul oriental al Carpaţilor.” Acest ţinut e un loc al suferinţei de veacuri, tot felul de cotropitori au venit să înrobească, să îngenuncheze neamul Nemuritorilor. Strămoşii daci au preferat sclaviei moartea. Mai târziu, când turcii i-au pus să aleagă pe românii acelor locuri între renegarea credinţei creştine şi plata unui tribut împovărător, ei au ales să plătească tributul. Dar cel mai cumplit era tributul de sânge: “...fiecare mamă trebuia, într-o zi sau alta, să plătească teribilul tribut de sânge, dându-şi ocupanţilor propriul copil. Acest tribut a fost plătit regulat, timp de peste cinci secole, de poporul meu. Fără întrerupere. Ca să poată rămâne creştin.” Mamele fugeau în munţi cu nou-născuţii încercând să-i salveze de la o soartă îngrozitoare. Autorul povesteşte cum a găsit mai târziu, în podul casei bunicii sale, “nişte sacoşe bizare”. “Mi s-a explicat că acestea se ataşau de cele două părţi ale şeii calului, se vârau copilaşii în sacoşe, şi apoi se pornea, în galop, spre munte.”         

Apoi au venit trupe din Răsărit pe tancuri şi cu arme furnizate de Occident. Soarta românilor pe Pământ e mereu nefericită. Salvarea nu poate veni decât din Cer: “Poporul meu trebuia să sufere. Mereu. Şi ajutorul nu putea veni niciodată decât de Sus. Din nicio altă parte.”  

Preotul, venerabilul tată al autorului, e înhămat ca un cal în serviciul lui Dumnezeu: “Încălţările şi picioarele jucau un rol foarte important în viaţa tatălui meu. Căci el avea de parcurs zilnic un teritoriu de mai bine de treizeci de kilometri, unde erau răspândite casele fiilor şi fiicelor sale. El se bătea zi şi noapte, în luptă corp la corp, cu furtunile de zăpadă, cu rafalele de ploaie şi de vânt, cu torentele, cu puhoaiele, cu stâncile...” Fiindcă “preotul era tatăl tuturor. El trebuia să se ocupe de toţi şi de toate. Nimic nu era în afara responsabilităţii părintelui, a preotului. El era medic pentru cei bolnavi, sfătuitor pentru cei care aveau necazuri, judecător pentru cei care nu se înţelegeau, arbitru pentru cei care nu găseau adevărul, consolatorul celor îndureraţi, protectorul celor slabi.”   

În vremuri de restrişte, preotul ducea cu sine în locul unde se refugia sau în temniţă, în lagăr, un altar în miniatură, antimensionul, iar dacă acest altar portativ îi era confiscat, putea oficia liturghia făcând altar din pieptul altui preot sau, pur şi simplu, al oricărui creştin. “Orice om poate servi drept altar. Orice om poate înlocui, cu trupul său, biserica. Pieptul unui om înlocuieşte, în mod valabil, catedrala cea mai frumoasă, cea mai sacră şi cea mai monumentală din lume.”

Ultimul capitol, “Oare tatăl meu a urcat la Cer cu corpul său?”, reprezintă un fel de final care, deşi tragic, ar putea fi numit apoteotic. Preotul Constantin Gheorghiu, refugiat cu întreaga sa comunitate de credincioşi din calea cotropitorilor, se pierde fără urmă în munţi. Fiul încearcă timp de douăzeci de ani să afle ce s-a întâmplat. “Dar, cu toate încercările mele şi cu toate cercetările, nu am reuşit, în douăzeci de ani, să găsesc nici cea mai mică urmă, nici a tatălui meu, nici a parohiei sale.” Vremurile erau atât de presante, încât poate că a avut loc un miracol. “Astfel, tatăl meu a urcat, poate, la Cer cu corpul său. Cu micul său corp pământesc. El era preot. El era îmbrăcat în sacerdoţiu. El purta Spiritul Sfânt ca o flacără. Şi Spiritul Sfânt, când se revarsă asupra unui om, se află şi în carne, şi sfinţeşte carnea.” Sau poate a avut loc un alt miracol, mai modest: “... poate că Dumnezeu i-a dat ocazia să urce acolo, Sus, cu corpul său subţire, aşa cum urcă broaştele, devenind o pulbere fină, care poate urca până la stele, o pulbere la fel de fină ca polenul florilor de cireş. Poate că asta a devenit corpul său...”     

 

Departe de a fi un studiu teologic, ci o carte vie, numeroasele citate din Sfinţii Părinţi şi din marii Teologi creştini - Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Simeon al Thessalonicului, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Ioan Chrysostomul, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Dionysie Areopagitul, Sfântul Augustin, Sfântul Toma d’Aquino - strălucesc în trupul cărţii ca nişte izvoare de lumină. Astfel, tatăl, preotul, îi explică fiului: “Coborârea lui Christos pe Pământ are scopul de a-i face pe oameni să devină Dumnezei. Aşa cum spune Sfântul Augustin: ’Christos s-a încarnat pentru ca omul să devină Dumnezeu.’ - Christos incarnatus est ut homo fieret Deus.”

Cartea aceasta, plină de evenimente tragice, nu este, de fapt, tragică, ci până la urmă tragismul e sublimat, transfigurat.

 

Autorul, înainte de a putea deveni preot, în exil, în Franţa, la vârsta de patruzeci şi şapte de ani (“îmbrăcând sutana tatălui meu şi a sfinţilor mei strămoşi”), a fost mai întâi poet. “Tatăl meu era extraordinar de mândru că devenisem poet. El ştia că măreţia omului pe Pământ începe cu sfinţii, cu poeţii şi cu filosofiii. În Biserica Ortodoxă nu există graniţă între poezie şi rugăciune. Şi una şi alta au ca scop frumosul, sublimul şi divinul.”

Prin poezie, prin artă în general, invizibilul devine vizibil, materia, ca material al artei, devine transparentă pentru spirit.

Prin religie, vizibilul este transfigurat şi primit în domeniul invizibilului, în spiritual, în Cer. Omul năzuieşte să urce în Împărăţiile Cereşti. Dar Pământul? Iată ce spune un mare poet, Rilke, într-o scrisoare: “Pământul nu are altă soluţie decât să devină invizibil: numai în noi poate avea loc această intimă şi durabilă transformare a vizibilului în invizibil...”     

Omul, sfinţit, îndumnezeit, devine purtătorul unei transformări cosmice... O spune, într-un fel, şi Virgil Gheorghiu: “Căci eternitatea începe aici, pe Pământ.”

 

Stilul concis, pur, fără înflorituri, aproape nud, are o transparenţă care ne permite să vedem clar prin vălul cuvintelor realitatea vizibil-invizibilă în intimitatea căreia ne conduce autorul.

 

Traducerea Marianei Buruiană e limpede, curată, curgătoare. Este şi meritul ei că Ora Eternă pe care ne-o oferă Editura Sens se citeşte dintr-o răsuflare.

 

L.H. 

                                                                                                                                                                                                                                                                   

                                                                                                                                                                                                                                   

                                                                                                                                                                                            Ligia Holuța-Revista Arca