Descriere

Născut la 4 Octombrie 1863 în Lugojul Banatului, fiul meseriaşului Constantin Popovici trece din orăşelul copilăriei sale, unde-şi urmase şcoala până-n clasa a doua de liceu, la liceul din Braşov, cunoscut şi peste graniţele Ardealului dinainte de război ca centru de viaţă şi de cultură românească. Sărăcia […] îl silește să plece, după 3 ani, la Beiuş, unde-şi ia bacalaureatul în anul 1884. Se înscrie în 1885 la medicină la Viena, pasiunea lui îl mâna însă către alte domenii. După trei ani de studii […] Aurel C. Popovici se căsătoreşte în 4 Noiembrie 1888 cu aceea ce avea să-i devină pentru toată viaţa tovarăş înţelegător al idealurilor pentru care a luptat şi sprijin plin de afecţiune în martirajul vieţii sale. Mutându-se la Graz, continuă încă 3 ani ucenicia. Temperamentul de luptător îl îmbrânceşte în vârtejul luptei naţionale, din care nu-l va mai scoate decât moartea venită prea de vreme. 

Apărută în 1910, la București, și alcătuită din articole publicate în Sămănătorul, cartea Naționalism sau Democrație este o elocventă mărturie a talentului publicistic și a crezului politic ale uneia din cele mai complexe și paradoxale personalități ale spiritului românesc din toate timpurile. 

Naționalism sau Democrație

Aurel C. Popovici
48 RON

Adauga in cos

Estimare livrare curier:
25 septembrie

Din colectia: Restituiri

Poate vă interesează și următoarele cărți

Recenzii Naționalism sau Democrație

România literară

Există o categorie de strigoi reacționari cărora posteritatea le este pînă într-atît de potrivnică încît numele le va fi supus mereu unei proscrieri drastice. Din rîndul lor face parte Aurel C. Popovici, născut la Lugoj în 1863, într-o epocă în care Imperiul habsburgic părea să dăinuie in aeternum. După bacalaureatul dat la Beiuș, tînărul va pleca în 1885 la Viena, spre a urma Medicina, pe care o va întrerupe după trei ani, sub tirania unei patimi cu mult mai mari decît grija pentru sănătatea semenilor, și anume pasiunea pentru problemele social-istorice.

În vinele lui Popovici fierbea pacostea gîndirii cu bătaie ideologică: preocupat pîna la manie de soarta etniilor dinlăuntrul Imperiului Austro-Ungar, pe deasupra jignit de talpa asupritoare pe care ardelenii și bănățenii o resimțeau în urma Constituției din 1867 (în care românilor din imperiu nu li se recunoștea statutul de naționalitate conlocuitoare), tînărul va ajunge treptat la o concepție radicală, pe care o va expune mai întîi în Statele Unite ale Austriei Mari, volum apărut în limba germană la Leipzig în 1905, pentru ca mai tîrziu să fie tradusă în românește de Petre Pandrea. Gîndul principal din volum se referea la „principiul naționalităților“: toate etniiile din imperiu să fie tratate drept entități organice avînd același rang social, ceea ce presupunea ca austriecii și maghiarii să nu aibă întîietate față de sîrbi, cehi, slovaci, români, ucraineni, croați etc.

Modelul de stat din care se inspirase Popovici era armonia etnică din Elveția cea federală, unde lipsa de unitate națională era compensată de armonia celor patru regiuni lexicale: germana, italiana, franceza și retoromana, risipite în zecile de cantoane. Ipoteza lui avea ceva din susurul dulce al utopiei: dacă în Elveția cele patru etnii nu-și scoteau ochii, renunțînd la ambiția ca fiecare să le asuprească pe celelalte, nu s-ar fi putut face același lucru în Austro-Ungaria? O concordie multi-națională sub sceptrul monarhic al unui despot luminat, care să trateze naționalitățile drept mlădițe binevenite în zona geografică pe care istoria imperială le-o dăduse. Pe cît de vizionară era ideea, pe atît de mici erau șansele ca ea să capete chipul realității, iar Popovici era cel dintîi care știa asta, mai ales din cauza litigiului secular care îi dezbina pe români de maghiarii din Ardeal. Culmea este că cel care avea să vibreze la principiul naționalităților avea să fie arhiducele moștenitor Franz Ferdinand, în anturajul căruia românul avea să pătrundă la Viena în perioada 1912-1916.

Fragment Naționalism sau Democrație

"Mulți se vor fi mirat de ce adică combat eu cu atâta cerbicie democrația radicală, orice democrație propriu-zisă; de ce caut, cu atâta stăruință, să pun în relief adevărul azi științific că clasa conducătoare a unui popor e un produs normal al firii omenești și al popoarelor, că ea nu poate fi nimicită ca clasă fără a se nimici statul și națiunea, că o clasă conducătoare trebuie să existe; că ea nu poate fi decât schimbată, dar numai cu o altă clasă tot conducătoare: numai cu alte persoane, că trebuie deci să fie conservată și primenită cu înțelepciune; că nu există națiune fără clase.

Faptul acesta răstoarnă, evident, toate teoriile democrației propriu-zise. El însă e de cea mai mare importanță pentru toți cei ce urăsc atât despotismul, cât și cosmopolitismul; el este esențial pentru orice concepție cu adevărat naționalistă. Căci numai respectarea acestui fapt poate salva naționalitatea unui popor, care altminteri se dizolvă îndată ce nu mai are cine s-o înțeleagă, cine să oprească demos-ul de a se lepăda de ea, de dragul unor interese amăgitoare, dar trecătoare, ale indivizilor în parte.


Căci, repet, naționalitatea unui popor nu-i vorbă în vânt, cum cred mulți visători și demagogi; naționalitatea unui popor nu-i program electoral, nu-i zdreanță. Dar nici marcă pentru animale la un fel. Nu-i tinichea cu număr, pe care orice trecător pe acest pământ, orice hoț „umanitarian” sau hingher politic o poate desprinde și băga în buzunar, spre a șterge „prejudecata proprietății”; spre a ferici, cum crede el, nevinovate „viețuitoare” într-o menajerie „socială”, într-o democrație, „nouă organizație a umanității”, foarte „liberală” de felul ei...


Naționalitatea unui popor e rangul său în lume, între popoare; e blazonul nobiliar al meritului său; al valorii sale din trecut și din prezent; e singura sa distincție față de alte familii naționale, față de triburi, seminții și neamuri; e unica sa pavăză în lupta între popoare; singura sa putere, unicul său drept; căci este însăși ființa sa, sufletul său; persoana sa morală în fața lumii; a tribunalului istoriei; e conștiința sa că e o națiune; o entitate culturală proprie în varietatea omenirii, că nu-i o simplă cifră, un număr de indivizi, de ființe, de animale „sociale”.


Naționalitatea unui popor e legea lui străbună și limba lui deosebită; e comoara lui proprie de literatură și istorie, de credințe și moravuri; de datini, tradiții, de obiceiuri; e arsenalul său moral de virtuți și gânduri, de fapte și idealuri din trecut, pentru prezent și viitor, pe o brazdă seculară de pământ; pentru viața lui ce este, și mai ales ce va să vie în continuă luptă contra tuturor celor ce caută să i-o șteargă, conștient sau inconștient, și să-l îngroape de viu în marele „demos” al pământului, în civilizația fără niciun ideal a demagogiei cosmopolite.


Demos-ul într-un stat e populația lui, oricare ar fi ea, populația lui întreagă: cetățenii și străinii. Elemente de valoare pozitivă pot fi cu toții. Dar sunt și elemente negative între ele. Prin urmare, populația toată merită respect din partea statului, întrucât e respectabilă. Ea toată se poate bucura de libertăți, întrucât le merită. Ea toată are drept la solicitudinea statului, întrucât este element de cultură; căci populația este a lui, întrucât poate fi a lui, întrucât atârnă de interesul, de voința și de putința lui; a statului, nu a demos-lui. Căci un stat e într-o situație, altul în alta; fiecare în a lui, în a lui specifică, numai a lui în lumea aceasta. Unul e silit, de propriile sale interese, să procedeze într-un fel față de populația lui, sau față de părți, de fracțiuni, de straturi ale ei; altul într-alt fel; fiecare în felul lui. Dar cu o îngrădire. Statul trebuie să se ferească de intervenții ce caută a schimba clasele, ce caută a schimba limba sau limbile, credințele, moravurile populației sale. Când caută el a le schimba, el provoacă o firească reacție națională care poate merge până la revoluție și surparea statului. Tot chestiuni mari, adânci, complexe, adeseori hotărâtoare, pe care nu teoriile simpliste ale democrației le pot rezolva, ci înțelepciunea, patriotismul, caracterul celor ce cârmuiesc statul și a celor ce țin la el.


Democrația însă nu poate admite asemenea idei „reacționare”. Căci ea pentru demos trăiește, în teorie; în practică mai ales din demos. De aceea, toată filosofia ei politică se reduce la un burete, la un tibișir și o tablă. Teoria și practica ei e votul, e numărul, e aritmetica. Ea „șterge” caracterele, limbile, deosebirile naționale, „clasele sociale”; căci „cugetătorii” și „savanții” ei își închipuie că ar fi și ele scrise cu un tibișir pe o tablă de lemn; n-ai decât să le ștergi și să scrii dorințe în locul lor, dorințe în formule matematice. Democrația trebuie să procedeze astfel, căci altfel nu poate exista nici măcar în teorie."


(p. 353 în carte)

Cartea a fost adaugata in cos