Descriere

Rudolf Kassner (1873-1959) a debutat în 1900 cu volumul Mistica, Artiștii și Viața; ultima lui carte Dumnezeul-Om și Sufletul Lumii a apărut postum, la un an după moartea sa, în 1960. Cei mai importanți contemporani literari ai săi i-au recunoscut de timpuriu rangul foarte înalt, care ulterior a putut fi doar confirmat, nu și consolidat. 

 

Morala Muzicii apare cu o prezentare diferită în exterior, având două variante pentru copertă – una cu care deschidem seria de autor Analecta Kassneriana, în care dorim să oferim cititorilor câteva din scrierile lui Rudolf Kassner și alta pentru cel de-al treilea titlu din colecția Lógos Spermatikós deja existentă –, dar ambele variante conțin un text identic în interior. Această carte, în traducerea  lui Mihnea Moroianu, este un eseu eclectic, un adevărat deliciu pentru iubitorii genului. 

Morala Muzicii

Rudolf Kassner
38 RON

Adauga in cos

Estimare livrare curier:
20 iunie

Din colectia: Logos Spermatikos

Poate vă interesează și următoarele cărți

Fragment Morala Muzicii

Alegoria

(Sau lumea văzută din afară)

 

      Măștile sunt făcute totdeauna din alt material, dintr-unul artificial, îți vine să spui abstract, cel mai bine din ghips. Forma este însă din același material și niciodată goală pe dinăuntru, cum își imaginează victimele exaltării. Nici alegoriile nu sunt  din același material, ci mereu din altul, dintr-unul artificial, alegoriile sunt făcute din rațiune. Din rațiune în același sens ca și așa-numitul Narcis de la Neapole din bronz. Rațiunea ca material este ghips, cu alte cuvinte: rațiunea nu este un material sau: Raisonneur-ul nu are niciun simț pentru material, și dacă vrea să întrețină și să nu spună dintr-o dată ceea ce e de la sine înțeles, atunci vorbește în alegorii și născocește cu mai mult sau mai puțin spirit o poveste.       

       Rațiunea ca material este ghips, spuneam, și mă grăbesc să afirm aici că în ștucatură n-ai voie să reprezinți decât Alegorii, nu Simboluri, și că Alegoriile acestea sunt bune. În Arabesc artificialul este natural iar de aceea Alegoria și este singura formă posibilă în lumea aceasta extrem de uimitoare a Arabescului, în care ceea ce este dat realmente, unica realitate a lucrurilor este Începutul și Sfârșitul lor, aici iraționalul este rațional iar Rațiunea este mai departe și Muzica lucrurilor. Un estetician popular a vrut în tot cazul să demonstreze invers că Muzica este un Arabesc, și se pare că pentru omul acesta Arta întreagă n-a fost altceva decât Alegoria unei existențe extrem de obișnuite în desfășurarea ei.

       Dacă pui un lucru în fața oglinzii Rațiunii, atunci imaginea ‒ iar tu vrei o imagine, pentru a întreține și a nu spune dintr-o dată ceea ce se înțelege de la sine ‒, atunci imaginea, ziceam, care te privește din oglinda asta este o Alegorie. Dacă tu iei așadar pe un gelos sau pe un războinic sau pe un calomniator, pe un ins oarecare având un nume, și îi ții în fața oglinzii, atunci în oglinda asta n-ai un gelos sau un războinic sau un calomniator anume, ci Gelozia, Vitejia și Calomnia, iar dacă ești un pictor vei picta trei Alegorii.

        Tot așa cum pe cel ce știe să vadă oglinda din perete nu-l arată așa cum este, ci un pic vanitos, la fel oglinda Rațiunii ți-arată Masca, Conceptul tău, iar nu pe tine însuți. În clipa în care-ți scoți Masca, ești gol pe dinăuntru, sau doar rațional precum oglinda însăși. Iar dacă tu îi răpești gelosului, viteazului, intrigantului oglinda și conceptul Geloziei, al Vitejiei și al Calomniei, atunci nu mai rămâne acolo decât lucrul cu totul obișnuit și inevitabil. Și acesta este motivul pentru care oamenii obișnuiți iubesc Alegoriile, și de aceea le place lor să fie instruiți prin Artă. Omul obișnuit nu poate fi pătruns de emoție, orice și-ar închipui el în rest. El trebuie să fie exagerat, și nici virtutea n-o are decât pentru a fi exagerat. Tot ce e obișnuit e din afară, și orice emoție a lui, chiar și cea mai mică, e deja prea mult.

       Vreau să spun de unde vine Alegoria. Popoarele primitive își făuriseră o desăvârșire și își alcătuiseră o oglindă în care dorințele lor apăreau îndeplinite și visele realizate. Această desăvârșire și această oglindă erau precum floarea sufletului, iar țara desăvârșirii pure oamenii au numit-o când Vârsta de Aur, când Elysium, când Paradis. Dar nepoții acelor visători au preluat desăvârșirea ca pe ceva gata format, incontestabil, ba chiar inevitabil, iar facultatea în care fericirea și necazul, sminteala și înțelepciunea își țin cumpăna între ele au numit-o Rațiune, iar în oglinda asta le-a plăcut să se uite deseori și fără efort. Slava și creația celor neobișnuiți a devenit astfel dreptul și posesiunea celor măsurați, iar moștenitorii au socotit că pot să-și împartă între ei ceea ce străbunii doar văzuseră și atinseseră în vis, și astfel ei au viețuit fără vreo experiență trăită și fără vreo cale. Era vorba ca Virtutea să posede Paradisul, Elysiumul ca pe ceva absolut sigur? Pentru a ajunge la capăt, oare drumul cel mai scurt, cel străbătut de toți, nu e singurul potrivit?

        Ei bine, în Alegorii, în lucrurile astea plicticoase, orice s-ar spune, omul a mai păstrat resturile vechilor reprezentări despre Vârsta de Aur, despre Paradis, despre Dorado. Doar că acum numeroasele drumuri ale Talentului, ale Vorbei de Duh, ale Capriciului, ale Gustului, toate capacitățile care nu par a fi decât un ocol al Rațiunii umane, îl aduc acolo unde cândva nu conducea decât Geniul. Rațiunea pe calea spre Creația poetică, acestea sunt Alegoriile.         

        Alegoria confundă și schimbă senzorialul cu moralul, frumosul și binele, alcătuind din ele un întreg. În Vârsta de Aur frumosul era în tot cazul și bun, iar pe utopistul care s-ar apuca să întemeieze o împărăție a Rațiunii eu ar trebui să-l consider un artist prost, ba chiar un pedant, dacă nu s-ar pricepe să-mi facă din frumos ceva bun și să le combine pe cele două. Alegoria este stilul Utopiei și invers: la fundul oricărei creații literare alegorice se află Utopia. Iar centrul ei este Omul Istoric, căci Utopia nu e o depășire, ci o încununare a Istoriei.

●●●

„Toate Alegoriile vorbesc în taină sau deschis despre Noroc, și tot astfel despre Noroc vorbesc oamenii ca trăitori într-o lume mărginită, în cea obișnuită. Și e remarcabil cât de mediocră e lumea oamenilor care iau în calcul Norocul, și cum lucrurile-și pierd în ea Chipul sfânt și Destinul.”

Rudolf Kassner

 

Cartea a fost adaugata in cos