Descriere

Apărută la Paris în anul 1949, Dotla (Să rămână doar cenușa)  – Dosarul unei țări satelit, cartea lui Pamfil Șeicaru, marele nostru gazetar exilat, a trecut aproape neobservată de opinia publică apuseană a vremii. Reacție firească, am zice, ținând seamă că rănile războiului erau încă proaspete, că ele se cereau pansate, că nimeni nu avea timp decât de sine și că, în plus, majoritatea intelectualilor apuseni, chiar și cei mai avizați, trăiau un sentiment de inferioritate în fața marxiștilor, considerați atunci ca unici deținători ai unei teorii globale asupra istoriei, teorie a cărei infailibilitate părea imposibil a fi pusă la îndoială.

 

Cartea rămâne deosebit de actuală, întrucât ultimele evoluții din estul continentului – unde, în locul drapelului căzut al Uniunii Sovietice se ridică tot mai amenințător cel al UE, iar așa-numitele „zone de influență ale URSS” își schimbă numele în „zone de interese ale EURSS” – par să confirme sumbrul avertisment al ilustrului om politic și gazetar care a fost Pamfil Șeicaru.

Dotla - Să rămână doar cenușa - Dosarul unei țări satelit

Pamfil Șeicaru
38 RON

Adauga in cos

Estimare livrare curier:
20 iunie

Din colectia: Edituri prietene

Poate vă interesează și următoarele cărți

Fragment Dotla - Să rămână doar cenușa - Dosarul unei țări satelit

Puşcaşii marini ruşi au asaltat, pe 5 Septembrie, la Constanţa, vasele noastre de război şi i-au dezarmat pe ofiţeri şi marinari. Apoi, ofiţerii au fost invitaţi să-şi părăsească navele pentru a da, în birourile portului, declaraţii de fidelitate faţă de Comandamentul rus. Au fost conduşi, încadraţi de soldaţi cu baioneta la armă, până la clădirea gării portului, unde, după două ore de aşteptare, un căpitan sovietic le-a comunicat că sunt liberi să plece unde vor. Căpitanul de vas Alexandru Dumbravă, când şi-a văzut vasul invadat de marinarii ruşi, a preferat să se împuşte. În ajun primise ordinul Mihai Viteazul şi fusese numit secretar general al Ministerului Marinei; toţi camarazii îl sărbătoriseră cu această ocazie. A murit vitejeşte, în nobila tradiţie a marinei.

În momentul în care ofiţerii au primit permisiunea să părăsească gara portului, li s-a spus că se pot întoarce pe vasele lor pentru a-şi lua efectele personale. Cu toate acestea nu li s-a permis să urce pe nave decât unul de fiecare unitate. Cei întorşi în cabinele lor constatară că acestea fuseseră prădate, în timpul absenţei lor, de ofiţerii ruşi. Marinarii români, stupefiaţi de comportamentul şefilor bolşevici, nu puteau înţelege cum se face că ofiţerii sovietici se comportă ca nişte hoţi ordinari.

Orgolioşii ofiţeri ai marinei britanice şi cei ai marinei americane sunt, din păcate, fraţii de arme ai acestor tâlhari...

Am luat masa la Vasilescu. La cafea, l-am invitat pe Narîșkin să ne ţină companie. Conversaţia alunecă mai întâi spre problema spiritului poliţienesc ce domină toate instituţiile sovietice. Eu am susţinut că într-o adevărată democraţie, poliţia politică este ilegitimă şi incompatibilă cu ideea de libertate, că ea creează o atmosferă de suspiciune şi alterează caracterul oamenilor. Narîșkin mă asculta cu eternul său zâmbet pe buze, în care puteai citi siguranţa, liniştea şi un fel de indulgenţă superioară. Înregistra totul cu atenţie, ca un magistrat. Calmul şi surâsul său m-au înfuriat şi m-au făcut să-i spun lucruri neplăcute, încercând, la rândul meu, să-l înfurii. Am făcut elogiul democraţiei liberale, ridiculizând regimurile care, dimpotrivă, se tem de libertate. Când am terminat, Narîșkin mi-a răspuns pe un ton de urbanitate excesivă:

-   Cu permisiunea dumneavoastră, vă voi explica necesitatea existenţei poliţiei politice în Uniunea Sovietică, pentru că la ea faceţi aluzie. Aparent, aveţi dreptate; în realitate însă, d-voastră confundaţi retorica democratică cu necesităţile fundamentale ale unor organisme ale statului, în faza unor transformări revoluţionare. Mai întâi, statul nu este o abstracţiune; apoi, nu trebuie ignorată realitatea de primă importanţă, că omul, în toată complexitatea sa morală şi cu tot ce freamătă în subconştientul său, adăposteşte în sine un fenomen natural: protestul permanent împotriva vieţii sociale. Sufletul omenesc prezintă acest dualism contradictoriu: o puternică înclinare spre individualism care îl face să se ridice împotriva ordinii stabilite şi, în acelaşi timp, o anumită nevoie de comuniune socială, de viaţă în comun. Fiecare dintre noi oscilează între atracţia spre anarhie şi nevoia de comunitate. Cu toate astea, tendinţa spre individualism pare să fie cea mai puternică şi, când ajunge să se lovească de constrângeri din afară, omul recurge la un mecanism prin care învinge duplicitatea: el se izolează moral, făcând din propriul suflet un refugiu la adăpostul căruia se încrâncenează într-o atitudine de protest.

Creştinismul, în general, şi Biserica Catolică în special, au înţeles această duplicitate a sufletului omenesc; din acest motiv Biserica a recurs la spovedanie care, pentru ea, a fost mijlocul de a institui poliţia cu ajutorul căreia să poată pătrunde în acest refugiu secret, pe care şi-l rezervase sufletul omului. Bolşevismul procedează ca şi Biserica. El nu permite izolarea individului, aceasta fiind deopotrivă periculoasă pentru individ, cât şi pentru disciplina comunistă. Bolşevismul nu lasă pe individ nici un moment singur, tocmai pentru a-i putea atenua înclinarea sa spre individualism şi a-l încadra, în acelaşi timp, în şabloane de gândire care au rolul de a combate aspiraţiile sale neconformiste. Se afirmă că, în ţara noastră, viaţa cetăţeanului rus este spionată tot timpul, fapt ce provoacă indignarea ipocrită a burgheziei. De fapt, acest spionaj nu este decât o indispensabilă terapie anti-individualistă, căci, de teama de a nu fi denunţat, individul va face eforturi să reziste tentaţiei izolării şi nu se va lăsa fascinat de intimitatea individualistă care este, prin natura sa, chiar locul de naştere al oricărei conspiraţii.

Biserica Creştină a obţinut unitatea de gândire şi de sensibilitate conformă dogmelor sale organizând, printr-o ierarhizare a pedepselor, spaima Judecăţii de Apoi. În Infernul său, Dante enunţă codul penal al Bisericii Catolice. Toate condamnările conţinute în dogma Bisericii, având ca perspectivă eternitatea, au avut un efect decisiv. Mobilizând pictori, poeţi, sculptori, predicatori şi călugări deliranţi, Biserica a ştiut să nască frica de iad. Insuflând această panică în suflete, ea a obţinut o supraveghere sigură a tendinţei oricărui individ de a-şi crea o lume a sa. Rezultatele se cunosc. Evul Mediu a văzut înflorind, în acest fel, în aproape întreaga Europă, o unitate armonioasă dominată de Roma, un principiu unic, valabil pentru toţi oamenii acelor vremuri.

Bolşevismul pune în aplicare exact acelaşi mod de organizare a fricii, nu din spirit de perversiune, ci tocmai din necesitatea instituirii unei poliţii a conştiinţelor, pentru eradicarea demonului individualismului. Nemaiputând folosi imaginea infernului şi toate celelalte mecanisme utilizate de Biserică, fiindcă eficacitatea acestor metode astăzi e nulă, dovadă, pierderea totală a puterii pe care Biserica o deţinea acum şase secole şi faptul că nimeni nu mai crede în poveştile despre diavol, noi am fost obligaţi să venim cu inovaţii, recurgând la o poliţie politică perfecţionată, a cărei eficacitate s-a verificat în URSS şi pe care, ca urmare, o vom organiza pe întreg teritoriul ce va intra sub controlul nostru. Noi ştim să ţinem seama de înclinările fundamentale ale sufletului omenesc; este o chestiune de pură tehnică psihologică. Dacă omul vrea să-şi ascundă individualitatea în sanctuarul vieţii sale intime, noi îi vom fabrica un nou «eu», îi vom standardiza sufletul, iar infernul imaginat de Dante, devenit un risc real şi imediat, îi va accelera procesul de transformare psihologică.

-   Chiar în cazul în care aţi fi dat o explicaţie reală sensului spovedaniei, ceea ce, de pe poziţia pe care v-aţi plasat, n-aţi făcut-o, dumneavoastră confundaţi aici două principii: spovedania este un act liber al individului, în timp ce regimul poliţist este o acţiune colectivă care se suprapune individului şi îl striveşte.

-   În fond, noi interpretăm exact procesul dezvoltării istorice. Cinematograful, radioul, întreaga tehnică modernă, care au năvălit, dominând viaţa individului, nu fac decât să uniformizeze gesturile, concepţia şi stilul de viaţă al oamenilor. Dacă prin această şcolarizare, umanitatea pierde din varietate şi pitoresc, ea câştigă în schimb în uniformitate, ceea ce uşurează organizarea unităţii spirituale, politice şi economice a planetei. Şi, dacă privim cu atenţie, constatăm cât de avansat este procesul de uniformizare, prin aceea că el a depăşit individul şi că acum se aplică colectivităţilor. La aceeaşi oră, în toate cabaretele, în toate sălile de dans, oriunde oamenii se adună să se distreze, se cântă aceeaşi muzică, se execută aceleaşi mişcări, se comentează aceleaşi filme, oamenii au aceleaşi trăsături de spirit şi aceeaşi tăietură a hainelor, ca nişte roboţi puşi în mişcare de un mare resort universal. Deosebirea dintre popoare constă numai în limbă; dar şi acolo este în curs acelaşi fenomen de uniformizare. Cuvintele tehnice sunt deja comune şi această situaţie va determina, cu timpul, pe măsură ce tehnica se va dezvolta, o creştere continuă a numărului lor, apariţia a sute de mii de vocabule identice pentru toate ţările. Va veni o zi când, inevitabil, se va naşte o limbă universală, aşa cum a fost latina în Evul Mediu pentru cei aflaţi în sfera catolicismului.

Secretul politicii noastre poate fi definit astfel: urmărirea atentă a evoluţiei istorice şi alinierea noastră permanentă la tendinţele sale. Totuşi, dacă se dă curs liber acestei tendinţe de uniformizare, ea riscă să dea rezultate nedorite. S-a criticat, pe bună dreptate, aspectul vulgar, trivial al acestei civilizaţii uniformizatoare, dar s-a omis să i se analizeze cauzele. Individualismul necontrolat face ca el să dezvolte toate elementele negative pe care le conţine. Mijloacele de inoculare colectivă a gusturilor şi a opiniilor create de tehnica modernă, de presă, cinema, mâine de radio-televiziune, nu pot fi lăsate la bunul plac al întreprinderilor particulare, care nu se orientează decât după imperativul beneficiilor materiale şi prostituează aceste puternice mijloace de educaţie colectivă. Procesul de uniformizare a colectivităţii nu poate fi oprit, dar poate fi împiedicată tendinţa sa spre vulgaritate. Să nu uităm că cei ce compun elita, luată în sensul de elită spirituală, vor fi totdeauna o minoritate pe care vulgara exuberanţă a maselor o va sufoca. Orice om care a lucrat într-o grădină ştie că buruienile au o vitalitate superioară plantelor cultivate. Sarcina grădinarului nu este tocmai aceea de a plivi grădina, pentru a uşura dezvoltarea armonioasă a plantelor ce îl interesează şi pe care creşterea buruienilor le-ar lipsi de spaţiul indispensabil vieţii lor?

Partidul Comunist procedează asemenea grădinarului: el face poliţie în rândul buruienilor individualiste, pentru a permite libera dezvoltare a plantelor pe care le cultivă, adică a omului armonios înregimentat în procesul de unificare planetară a comunităţii umane. În civilizaţia americană se observă, de asemenea, acest fenomen de liberă dezvoltare spre uniformizarea vieţii, dar muzica, radioul, cinematograful american dezvăluie vulgaritatea preocupărilor şi penuria de aspiraţii superioare ale acestei civilizaţii. Instinctele josnice nu sunt înăbuşite, din contră, sunt stimulate, capitalismul neavând altă preocupare decât cea a câştigului. Niciodată masele, lăsate în voia lor, nu vor aprecia creaţiile superioare ale spiritului. Totdeauna ele vor prefera jazzul simfoniei, de unde reiese necesitatea unei educaţii, altfel spus, a unei libertăţi dirijate.

Înclinările spre individualism fiind atât de înrădăcinate în om şi pornirile sale vulgare atât de puternice, este indispensabil ca pedagogia colectivităţii să fie foarte severă. Varga, la care dascălii din şcoli făceau apel altădată, trebuie utilizată în educarea maselor, potrivit stadiului de dezvoltare al acestora. De unde vine această revoltă ipocrită împotriva pedagogiei sociale sovietice? Trebuie oare să vă reamintesc că şcolile publice din Anglia aplică pedepse copiilor?

În Rusia, poliţia este, în realitate, o şcoală a maselor. Ea le obligă să se adapteze condiţiilor de viaţă colective, condiţii impuse de formele de producţie, eliminând orice ispită vulgară. Poliţia politică este un filtru care împiedică instinctele individualiste să tulbure climatul vieţii comuniste. Aceasta este garanţia identificării totale a individului cu marile şi luminoasele idealuri bolşevice; e vorba de o acţiune energică de suprimare a tot ceea ce este meschin şi corupt în individ şi în spiritul burghez.

Prin natura sa, omul nu este un animal combativ. Laşitatea îi e mai la îndemână decât curajul; frica este cea care îl caracterizează, nu îndrăzneala. Or, noi trebuie să folosim laşitatea transformând-o într-o forţă generatoare de aspiraţii nobile. Masele tind firesc spre tot ce este ieftin şi banal. Numai o mică minoritate este fascinată de aspiraţiile înalte. Eforturile acestei minorităţi se vor pierde, iar energiile valoroase se vor măcina în mod stupid, fiindcă această minoritate nu va putea niciodată impune maselor un efort spre ceva care s-ar opune înclinaţiilor spre abjecţie ale acestora. Perioadele luminoase ale istoriei umanităţii au coincis cu epocile în care elita a dispus de suficiente mijloace de constrângere pentru a impune maselor un anumit stil de viaţă. Orice societate este definită de elita sa conducătoare, iar forţa sau slăbiciunea unei naţiuni, capacitatea sa de a rezista, de a juca un rol în istorie, sunt determinate de clasa conducătoare a acesteia. Dar o elită nu durează decât atâta vreme cât ea se identifică cu momentul dezvoltării istorice; autoritatea unei elite şi forţa ei de constrângere nu se justifică şi nu rămân intacte decât în măsura în care ea continuă să se identifice cu progresul istoric.

Partidul Comunist este elita revoluţiei în plină desfăşurare; el întrupează ideea comunistă, şi aceasta îi legitimează puterea, îi dă dreptul să guverneze, nu atât pentru că ar constitui temelia unei forţe materiale sau intelectuale, ci armătura momentului istoric pe care îl reprezintă şi căruia îi facilitează deplina realizare. În lupta împotriva obstacolelor individualismului, poliţia politică nu este decât un mijloc pus la dispoziţia elitei revoluţionare, un mijloc care îi va permite să-şi îndeplinească misiunea istorică. Cunosc prejudecăţile burgheze în privinţa elitelor; e vorba de reflexul organic al mediocrităţii faţă de tot ce o depăşeşte în inteligenţă şi în spiritualitate. Partidul Comunist (trebuie să înţelegeţi) este noua elită în evoluţia istorică a societăţii umane.

-   Am putea, cel mult, afirma că este aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Poporul are o vorbă: «Schimbarea stăpânilor, bucuria nebunilor»; în orice caz, ne vine greu să asociem noţiunea de elită cu cea de comunism, fiindcă ne par contradictorii.

-   Nicidecum. Ce este elita socială? O forţă revoluţionară conştientă de sensul momentului istoric. Nu aptitudinile generale sunt cele care definesc o elită, ci capacităţile sale specifice care coincid cu nevoile particulare ale unei societăţi oarecare, într-un anume moment istoric. Schimbarea elitelor sociale corespunde proceselor intime de transformare a organismului social, fiecare nouă elită corespunde unei noi faze de desfăşurare a istoriei. O elită socială este un interpret al momentului istoric, hrănită de ideile specifice ale acestui moment şi capabilă să forţeze şi să înlăture obstacolele care barează calea transformărilor sociale şi economice. În această capacitate de a depăşi obstacolele, în justa interpretare a direcţiei pe care s-a angajat desfăşurarea procesului istoric constă efortul creator al elitei conducătoare, care se distinge prin acţiunea sa constantă şi violentă în calitate de minoritate revoluţionară.

Corpul social, pus în faţa complexelor probleme ridicate de procesele politico-economice, se simte dezorientat, reacţionează pe dos, incapabil să înţeleagă datele noilor probleme cu care se confruntă şi pe care încearcă să le rezolve prin concepte depăşite. Misiunea elitei revoluţionare constă tocmai în găsirea soluţiilor potrivite. Puterea de rezistenţă a unei elite sociale este proporţională cu capacitatea sa de adaptare la momentul istoric. Când forţa sa de decizie scade şi când energia şi autoritatea sunt înlocuite cu spiritul de negociere, când se ajunge la moleşirea şi apoi la dispariţia elitei, faptul se datorează schimbărilor intervenite în climatul social. Fenomenul de degenerare a clasei conducătoare nu e, aproape niciodată, cauzat de pierderea calităţilor inerente elitei sociale, ci de schimbarea substratului istoric care îi dădea acesteia viaţă şi vigoare. O plantă care nu mai găseşte în sol elementele nutritive de care are nevoie se ofileşte şi degenerează. Incapacitatea elitei burgheze de a rezolva problemele sociale şi economice nu dovedeşte pierderea calităţilor sale intelectuale, ci probează numai că ea a încetat să mai corespundă momentului istoric, că este istoriceşte condamnată.

Schimbarea unei elite are, într-adevăr, ceva patetic. În cursul agitatei şedinţe a Convenţiei din 9 Thermidor, Robespierre, ezitând, n-a ştiut să ia măsurile energice care l-ar fi salvat, nu pentru că i-ar fi slăbit calităţile, ci pentru că se simţea depăşit de evenimente. Factorii exteriori dădeau câştig de cauză Convenţiei care, fără îndoială, era compusă din elemente inferioare moral incoruptibilului Robespierre, dar care corespundeau acestui moment în care Revoluţia îşi schimba cursul. Iar Tallien, învingătorul lui Robespierre, deşi o adevărată secătură, era interpretul acestui moment.

În succesiunea fenomenelor istorice, imoral înseamnă inadecvat; evaluările istorice nu pot fi confundate cu cele etice, deoarece istoria, ca şi natura, se raportează la criteriul necesităţii. Orice transformare se manifestă printr-o slăbire a credinţelor şi a ceea ce este tradiţional, slăbire care corespunde unor schimbări în activitatea economică. Războiul are un caracter revoluţionar; burghezia este astăzi pacifistă deoarece, istoric, se simte depăşită. În 1944, noi ne-am îndepărtat mai mult de climatul istoric al Europei din 1914, decât ne depărtasem în 1914 de cel din 1814. Războiul este deopotrivă un stimulent şi un instrument de accelerare a tehnicii. Dacă burghezia urăşte războiul, o face din instinct de conservare, din cauză că acesta nu-i mai serveşte interesele de clasă, rupe echilibrul existent şi impune cu necesitate o nouă ordine socială şi noi forme de viaţă. Superioritatea comunismului stă în înţelegerea exactă a rolului istoric îndeplinit de război în grăbirea procesului revoluţionar care transformă omenirea; din acest motiv, comunismul transformă ideile în pasiuni, singura formă de sensibilizare a maselor şi singura cale de acces a gloatei la aceste idei.

Concepţia leninistă despre soviet este cea a unei avangarde sau elite necesare revoluţiei socialiste. Lupta lui Lenin împotriva Menşevicilor a fost, în realitate, preludiul luptei pe care astăzi o duce comunismul împotriva socialismului infestat de spiritul burghez reformist. În 1903, Lenin declara că partidul socialist trebuie să devină avangarda armatei muncitoreşti, impunând o selecţie severă la admiterea în rândurile sale a noilor elemente revoluţionare. În privinţa acestei selecţii a elitei revoluţionare, Martov şi Trotsky preconizau admiterea simplilor simpatizanţi, lucru care echivala cu cea mai abjectă formă de oportunism politic.

-   Această concepţie a unei minorităţi sectare nu este deloc democratică, în special când această minoritate vrea să-şi impună concepţiile prin violenţă.

-   Obiecţiunea d-voastră, colonele Rura, este cea a unui burghez democrat. Ceea ce ne interesează pe noi, bolşevicii, nu este puritatea mijloacelor utilizate, ci scopul urmărit. Riguroasa selecţie pe care o cerea Lenin nu era o concluzie sectară, iar restricţiile privind aderarea însemnau numai păstrarea spiritului combativ, a nervului revoluţionar, a forţei noastre de şoc. Lenin se opunea veleitarilor revoluţiei, oportuniştilor dispuşi la orice tranzacţie. El proceda ca un antrenor care evită depunerea grăsimii pe muşchii unui boxer. Stăruinţa lui Lenin de a crea o elită revoluţionară ţinea şi de faptul că el nu credea în forţele revoluţionare spontane ale clasei muncitoare. Aceasta este prea impregnată de mentalitatea mic-burgheză şi, prin aceasta, înclinată către oportunismul socialismului reformist. Dimpotrivă, Lenin dorea o elită întărită prin­tr-o continuă activitate revoluţionară, o elită cu convingeri şi practică marxista. Ca militar, d-voastră ştiţi foarte bine că nu numărul, ci calitatea unei trupe defineşte valoarea sa combativă.

-   Dar epurările din 1936?

-   Ele probează că acel criteriu al selecţiei severe pentru păstrarea elitei revoluţionare este mereu în vigoare în Rusia Sovietică; ele sunt o probă de conservare intactă a spiritului revoluţionar iniţial. Din acest motiv, partidul bolşevic şi Rusia Sovietică constituie forţele conducătoare ale revoluţiei mondiale şi sunt în măsură să pregătească structurile dictaturii proletariatului pe întreaga planetă.

-   Deci, nu veţi permite să existe state necomuniste?

-   Se vede că nu sunteţi familiarizat cu dialectica marxistă. Voinţa generalisimului Stalin nu joacă nici un rol în această privinţă; Partidul Bolşevic, în calitate de interpret al actualelor procese de transformare, nu face decât să urmeze indicaţiile momentului istoric, grăbind unificarea structurilor politice şi economice ale planetei. Pentru a vă explica printr-o formulă mişcarea dialectică şi momentele acestui proces istoric, le voi defini ca o trecere de la realitatea condiţiilor istorice (care constitue teza), pornind de la nevoi (adică antiteza) la acţiunea proletariatului, care este sinteza. Această mişcare dialectică vă va ajuta să înţelegeţi motivul pentru care Rusia Sovietică nu poate accepta formula tranzacţiilor, nu se poate opune sintezei procesului istoric.

Eu ştiu ce vă interesează: care va fi soarta României cu vechea sa structură capitalist-burgheză? Daţi-mi voie să vă spun că, în această dramatică confruntare istorică, nu e loc pentru excepţii.

Cum noi rămăsesem tăcuţi, Narîșkin reluă conversaţia dându-ne, cu o amabilitate excesivă, informaţii asupra felului cum decurg operaţiunile militare (eu le auzisem la radio), făcu câteva aprecieri elogioase la adresa armatei noastre şi, cu un surâs curtenitor, ne părăsi pentru a se retrage în camera sa, unde, spunea el, avea de lucru.

L-am întrebat pe Vasilescu: Ai auzit? Înţelegi acum? Jafurile, violurile, asasinatele, toate astea se cheamă dialectică marxistă şi cei care le comit constituie elita revoluţionară, interpretă fidelă a momentului istoric. Bolşevicii fac metafizica crimei.

-   Da, şi cu ce calm ne anunţă apropiata exterminare!

-   Mai ales, cu ce surâs suav, ca şi când ne-ar invita la o cupă de şampanie. În nici un caz nu-l putem acuza de ipocrizie. Câtă gentileţe din partea sa să nu ne spună că vom fi jupuiţi de vii.

-   Ce vor face anglo-americanii?

-   Nimic. Vor privi cu atenţia cu care un medic observă un cobai căruia i s-a inoculat un microb. Suntem un popor care serveşte experienţelor dialectice ale lui Stalin. Noi cunoaştem teza. Păcănitul armelor automate de afară, este realitatea condiţiilor istorice. Dacă nu ne place asta, nu avem decât să protestăm împotriva mişcării dialectice, faţă de care, de altfel, nu există apel. Mi-e somn. Noapte bună! Şi nu uita antiteza, fiindcă sinteza va fi Katyn.

Cartea a fost adaugata in cos