Descriere

Biciușca (La Cravache) este romanul lui C. Virgil Gheorghiu care a tulburat din nou apele lumii literare franceze la apariția sa, la Paris, în anul 1960.

Apărut în atmosfera încă foarte încărcată de după cel de-al doilea Război Mondial, romanul zugrăvește etapa imediat următoare capitulării României și modul cum acest act de mare importanță istorică a fost trăit de omul de rând, de soldatul și de ofițerul român, deveniți victimele unei decizii imature și cel puțin pripite.

Biciușca

Constantin Virgil Gheorghiu
36 RON

Adauga in cos

Estimare livrare curier:
26 septembrie

Din colectia: Omul și Lumea

Poate vă interesează și următoarele cărți

Fragment Biciușca

SURGHIUNUL

 

 

Plecarea va avea loc în cel mai scurt timp posibil. Johanna Apostol este absentă. Ionel şi preotul nu au sosit încă. Nu sunt decât şaizeci şi trei de persoane în convoiul gata de plecare. Locotenentul Rosetti nu a remarcat că lipsesc doi ţărani. E mulţumit că operaţiunea se termină.

Cu biciușca în mână, priveşte coloana celor cincizeci de căruţe, la care, cu curele de bou şi de cal, sunt înhămaţi bărbaţi, femei şi copii. Aproape toate fiinţele vii din sat sunt înhămate la căruţe.

– Cetăţeni, de aici la Paşcani sunt cincizeci de kilometri. Veţi parcurge această distanţă conform regulamentului militar. Opt ore de mers pe zi. Seara faceţi bivuac. Caporalul Motoc şi cei nouă soldaţi vă vor escorta şi vă vor proteja. Nu uitaţi că sunteţi un convoi militar. Fuga, abandonarea convoiului, furtul sau orice altă infracţiune sunt pedepsite pe loc, fără judecată, prin execuţie imediată. Şeful suprem al convoiului este caporalul Motoc. În două zile şi o noapte, veţi fi la Paşcani. Acolo ne vom revedea şi vă voi trece în sarcina ofiţerului ce se ocupă de transporturile pe calea ferată. Pregătiţi-vă de plecare!... Înainte, marş!

Încet, încet, convoiul începe să mişte. Roţile căruţelor scârţâie pe toate vocile. Ţăranii trag din greu jugul. Sunt obișnuiți. De  trei  sute  de  ani  sunt  înjugați  de  Statul  pretins românesc. Sub efortul lor, căruţele se mişcă, praful se ridică. Asta-i tot ce se vede. Tot ce rămâne. Surghiunului a început.

Niciun ţăran nu priveşte înapoi. Trag cu toţii, din toate puterile lor. Nu au altă preocupare decât suportarea durerilor ce-i chinuie la gât, la ceafă, la picioare, dureri cauzate de hamurile întinse cu care trag căruţele, prea grele pentru aşa tracţiune.

În clipa când, după un viraj, drumul începe să coboare, ţăranii întorc capul şi privesc înapoi. Fiecare îşi priveşte casa lui. Toţi însă privesc şi casa lui Johanna Apostol, cea cu obloanele trase. Ea este singura persoană ce a rămas în sat. De acum, ea singură formează satul Iarmaroc.

Toţi sunt siguri că vor muri pe drum. Absolut toţi. Până la ultimul. Sunt siguri că nimeni nu se va întoarce în sat. Pe marginea drumului surghiunului, vor fi multe morminte anonime. Majoritatea surghiuniţilor nu vor avea însă nici mormânt, nici cruce.

Totuşi, persistă o mică speranţă. Poate că unul sau doi dintre ţăranii ajunşi pe drumuri – înhămaţi ca vitele, la căruţe, sub privirea rece a locotenentului prinţ Rosetti – se vor întoarce, cum-necum, în sat. Poate că unii vor revedea Iarmarocul, satul de la Porţile Cerului. Oricare dintre ei va reveni, acela va fi primit de Johanna Apostol, Lupoaica rebelă, curajoasa. Johanna încarnează curajul, fidelitatea faţă de sat, faţă de pământ şi faţă de cer. Ea este un protest viu contra deportării. Graţie ei, Iarmarocul nu este abandonat cu totul. Satul este încă locuit. Locuit de un singur suflet, dar locuit! Iarmarocul, satul lor, continuă să fie locuit! Îngerul păzitor al satului, continuă şi el să planeze deasupra acestuia. Ţăranii sunt foarte recunoscători Johannei Apostol. Ea a făcut ceea ce ei nu au reuşit să facă. Cum-necum, a rămas în sat. Recolta este pe câmp, verde încă. Johanna va încerca să o culeagă. Singură, îi va fi imposibil. Totuşi, ea va încerca… Încercarea moarte n-are! Încercarea este suficientă. Chiar dacă nu reuşeşte să taie un singur spic din fiecare câmp, corpul lui Christos va fi salvat în pâinea oamenilor.

Convoiul a dispărut. Locotenentul Rosetti priveşte cele două camioane goale, pe cei doi soldaţi germani.

– Misiunea este încheiată, Feldwebel. Plecăm şi noi. Nu mai avem ce face în acest sat mizerabil.

– Permiteţi-mi o remarcă, domnule locotenent, spune Feldwebelul. Consideraţi că este drept ca cele două camioane să se întoarcă goale la Paşcani, în vreme ce ţăranii sunt înjugaţi la propriile lor căruţe, ca vitele?

– Camioanele au fost aduse aici pentru transportul bolnavilor, infirmilor şi bătrânilor. Nu s-au găsit cetăţeni aparţinând acestor trei categorii. Nici măcar unul. Este normal ca cele două camioane să se întoarcă goale.

– Totuşi, normalul acesta este inuman!

– Ar fi fost inuman, dacă ar fi existat vreun infirm, vreo femeie însărcinată, vreun bătrân pe care noi nu l-am fi urcat în camion. Nu s-au găsit însă cetăţeni din aceste categorii. Aţi văzut asta cu proprii voştri ochi.

– Un astfel de procedeu este o eroare monumentală. S-a înroşit de indignare şi de mânie.

– Este o eroare a comandamentului, spune locotenentul. O eroare explicabilă. Nimeni n-ar fi crezut că în România poate să existe un sat fără bolnavi, fără infirmi, fără bătrâni, fără copii. Aţi văzut că nu era niciunul dintre aceştia. Eroarea constă în a fi crezut că nu poate să existe un astfel de sat. Unica eroare.

– Satul număra şaizeci şi cinci de locuitori, fiecare cu un bagaj de aproximativ zece kilograme. Cu două camioane, în câteva ore, i-am fi transportat pe toţi, cu bagaje cu tot, la Paşcani. În seara asta ar fi putut fi cu toţii la gară. I-am fi scutit de acest marş de două zile şi o noapte, am fi evitat ca aceste fiinţe omeneşti să fie înhămate la căruţe, precum vitele.

– Destinul convoiului este să meargă, spuse locotenentul Rosetti. În plus, ţăranilor le place să meargă. Lăsaţi-i să meargă. Ţăranii nu se simt bine decât cu pământul tare sub picioarele lor desculţe. De ce vreţi să-i urcaţi în camion? Aţi face din ei nişte nefericiţi… Apoi, de ce vreţi să ajungă în seara asta la gară? Trenul lor nu va veni decât în două sau trei săptămâni. Poate nu va veni deloc. Vor fi trimişi mai departe. Tot pe jos. Pe jos, Feldwebel!... Am procedat de minune. Perfect. Familia Rosetti conduce România de trei sute de ani. Noi îi cunoaştem pe Români.

Cele două camioane goale pornesc şi ele spre Paşcani, cu cei doi şoferi germani şi cu ofiţerul român. În curând depăşesc convoiul alb, înconjurat de baionete. Între baionetele soldaților,  convoiul  se  detaşează  şi  de  cerul  albastru, de deasupra, şi de lanurile verzi, din josul lui. Este un convoi de apostoli, căci toţi oamenii din acest sat poartă numele de Apostol. Este însă și un convoi de robi. Baionetele soldaților arată înrobirea poporului și prostia, îndoctrinarea,  idioțenia militarilor, a armatei.


 

Cartea a fost adaugata in cos