Descriere

Iată că în sfârșit avem ocazia să aflăm într-unul din capitolele acestei cărți, Despre Fecunditatea Insuficientului, ce evenimente și gânduri l-au format și motivat pe autor. Hermann Keyserling ne povestește povestea devenirii sale, ca mai apoi să dea cititorilor impulsuri de gândire despre propria lor devenire, atât ca oameni individuali, cât și ca omenire. Figurile Simbolice Schopenhauer, Spengler, Kant și Isus compun o imagine de ansamblu despre sensul omului, în centrul căreia va sta întotdeauna propria persoană și dorința și eforturile individuale îndreptate spre împlinirea acestui sens.

Figuri Simbolice

Hermann Keyserling
46 RON

Adauga in cos

Estimare livrare curier:
26 septembrie

Din colectia: Opere Fundamentale

Poate vă interesează și următoarele cărți

Fragment Figuri Simbolice

Ceea ce la Schopenhauer acţionează nemijlocit, pătrunde cu forţa în viaţă, impresionează instantaneu cititorul şi i-a influenţat durabil pe admiratorii săi este acea fiinţă a unui arhitect al spiritului, care se manifestă la el atât de puternic. Viziunea despre lume al cărei exponent este în realitate Schopenhauer, fiindcă o încarnează în esenţa sa, nu este cosmologia abstractă ce poartă numele de „Lumea ca voinţă şi reprezentare” — această construcţie a lumii ca atare are prea puţin de a face cu Schopenhauer, ea nu este trăită, ci gândită, nu s-a dezvoltat ca o plantă, ci a fost fabricată din diverse elemente: viziunea despre lume pe care o încarnează Schopenhauer şi a cărei acţiune este elementară, este filosofia despre voinţa neputincioasă şi despre forma omnipotentă, atotmântuitoare. Schopenhauer a înlocuit factorul etic cu unul estetic, forţa interioară cu cultura exterioară; existenţa şi opera sa par să demonstreze posibilitatea unei asemenea substituiri. Schopenhauer era un spirit a cărui măreţie impresionează şi acolo unde forţa sa îl trădează. Aşa se face că foarte puţini au recunoscut eşecul întreprinderii sale, iar discipolii săi au văzut în limanul neputinţei sale ţelul lor cel mai orgolios. Până şi accentul pur personal pe care îl dă Schopenhauer viziunii sale asupra lumii, ei l-au reluat pe cont propriu. Abilul maestru predică: unitatea arhitectonică a sistemului meu garantează unitatea creatoare a principiului meu, transparenţa limbii mele garantează profunzimea gândirii mele. Şi fiindcă nu este în stare să-şi aducă opera la acea perfecţiune obiectivă şi internă, de care este capabilă numai o voinţă intensă, el predică mai departe: geniul meu este cel care se pune chezaş pentru valoarea ideilor mele; geniul nu poate vesti decât adevărul; caracterul spiritului este cel care furnizează etalonul pentru judecarea prestaţiei sale. Şi ceea ce maestrul ne şopteşte la ureche, ultimii săi discipoli ţipă în gura mare. Fiecare dintre ei se socoteşte îndreptăţit, asemenea lui Schopenhauer, să proclame: cel ce vrea să mă atace trebuie să dovedească faptul că este egalul meu; cel ce nu este la nivelul meu nu poate avea dreptate contra mea.

            Această concepţie despre lume şi despre viaţă este de fapt chiar foarte seducătoare. Cine n-ar fi înclinat să-şi considere valoarea personală ca punct de pornire intangibil? Să măsoare semnificaţia muncii sale după etalonul sentimentului său de sine? Cine ar vrea să se dedice trudnicei cultivări de sine dacă ar fi dovedit că o asemenea trudă este de prisos, că solul bun dă recolta aşteptată în toate împrejurările? Invariabilitatea caracterului, geniul şi virtutea considerate ca privilegii, omul ca planta care în orice caz dă fructele speciei sale fără a avea nimic de făcut: cel sigur de sine şi satisfăcut de mica sa persoană ascultă bucuros asemenea teorii. Şi dacă, în plus, forma exterioară coincide cu cea interioară, dacă talentul formal are aceeaşi putere ca genialitatea etică, vreunuia, care altminteri ar trebui să dispere, i se pare că a ajuns pe pragul perfecţiunii. Concepţia despre viaţă a lui Schopenhauer n-avea cum să nu le fie extrem de binevenită multora, ca îndreptăţire, ca exaltare a sentimentului de sine. Şi astfel, ei se regăsesc cu bucurie în acest gânditor, la fel cum credinciosul se recunoaşte în Dumnezeul său.

            Cine sunt aceşti oameni? Ei sunt artiştii, artiştii din convingere şi din vocaţie. Este mulţimea tuturor acelora care, în pofida bogăţiei aptitudinilor lor, sunt lipsiţi de putere creatoare. Sunt acei nedesluşiţi, sfâşiaţi lăuntric, care nu pot ajunge la o unitate interioară. Şi mai sunt şi ceilalţi, al căror număr creşte înspăimântător, care-i venerează pe aceştia ca modele. Viziunea lor despre lume este aplicare textuală, exagerare şi dezvoltarea extremă a ceea ce a încarnat Schopenhauer. Chietismul lui Schopenhauer avea o bază metafizică, dacă el predica invariabilitatea caracterului, pe de altă parte, individul nu era pentru el decât aparenţă. Pentru artistul îmbâcsit de empirism, aceasta este unica realitate; individul, aşa cum este el, este instanţa supremă, incapabil să se schimbe şi să se depăşească. Pentru Schopenhauer, forma exterioară însemna factorul de unificare şi de perfecţiune, dar el voia cel puţin să realizeze o stare superioară, singura reprezentare a empiricului nu era pentru el un ideal conştient. Artistul nu presimte în genere o sarcină superioară aceleia de perfecţiune a reprezentării. El nu vrea decât să copieze natura, să o reprezinte aşa cum este ea. După el, stilul este cel care ar crea unitatea. De o unitate superioară, el nu bănuieşte nimic. Lumea întreagă este astfel redusă la un joc de imagini, din adâncime, ea este izgonită la suprafaţă. Dogmele „artistice” fundamentale sună, îndeajuns de caracteristic: cel ce spune bine ceea ce gâneşte, acela chiar şi gândeşte bine; cel ce se pricepe să dea existenţei sale o formă artistică, acela trăieşte o viaţă mare.

            Să ne fie foarte clar la ce consecinţe duce acest mod de a concepe lumea. Dacă totul se reduce la reprezentare, atunci nu mai poate fi nicio diferenţă de valoare între înalt şi josnic, între autentic şi fals, între spiritele mari şi cele mici; perfecţiunea în expresie face din bufon egalul regelui. Dacă toată valoarea se bazează pe reprezentare, evident că nu contează ce se reprezintă. Căci toate situaţiile se lasă descrise frumos, toate gândurile se lasă spuse bine, este atunci posibil să se reunească prin formă toate evenimentele şi toate ideile care ne trec prin cap. Opera de artă nu admite norme exterioare, în măsura în care ea este numai în stil, este bună. Pentru „artist”, totul este la fel de bun, la fel de frumos şi la fel de adevărat, ce se poate exprima trece drept la fel de legitim. Viziunea sa despre lume este cea a indiferenţei perfecte.

            Faţă de lumea exterioară, ea este îndeajuns de fructuoasă: din punctul de vedere al stilului, lumea nu arată mult diferit de cea din punctul de vedere al naturii; câmpul vizual al „artistului” se suprapune în esenţă peste cel al gânditorului teoretic. Cel ce vrea să priceapă natura în totalitatea ei, acela trebuie să se străduiască să răzbată până la înseşi condiţiile muncii sale creatoare, el trebuie să ocupe o poziţie din care toate fenomenele apar de valoare egală şi la fel de esenţiale, aşa cum şi sunt de fapt pentru natură. Numai cel ce admite necondiţionat un fenomen, numai cel ce îl judecă după legile şi posibilităţile care-i sunt proprii, fără să se sinchisească de toate ipotezele şi idealurile, doar acela îi poate pricepe esenţa profundă. Şi exclusiv acestuia i se dezvăluie frumuseţea cea mai intimă a fenomenului. Dar înţelegerea şi reprezentarea sunt ceva suprem numai acolo unde poate fi vorba de creaţie; un zeu-artist nu ne-ar inspira deloc veneraţie. Punctul de vedere „artistic” este punctul de vedere al celui ce nu poate schimba nimic, este cel al oamenilor care se uită la stele. Acolo însă unde omul se consideră el însuşi „artist”, renunţă la orice activitate creatoare faţă de sine însuşi, el comite păcatul contra Sfântului Duh.

            În cărţile „artiştilor”, îi găsim pe Goethe şi pe Oscar Wilde menţionaţi dintr-o suflare: căci viaţa ambilor ar fi fost stilată. Cert; şi totuşi, aceşti oameni formează contrastul cel mai puternic imaginabil. Viaţa lui Goethe a fost o autoeducaţie din interior, o plăsmuire în sensul naturii organice, o înnoire neobosită. Oscar Wilde n-a putut crea nimic nou, el s-a limitat la a exprima ceva deja încheiat. Mult admirata convertire a lui Wilde în închisoare nu a fost decât o prefăcătorie extremă, saltul mortal al estetului care nu putea rămâne în tablou; pentru o reală convertire, îi lipsea forţa lăuntrică. Wilde şi-a trăit viaţa ca şi cum ar fi descris-o pe a altuia, el n-a avut niciodată faţă de sine însuşi decât atitudinea unui observator. Persoana sa era pentru el ceva încheiat, de neschimbat, el nu avea decât o ambiţie: să etaleze ceea ce era o dată pentru totdeauna. Perfecţiunea la care se gândea el a şi atins-o, făcând din existenţa sa o bijuterie fină sclipitor cizelată. Numai că astfel viaţa sa a devenit un material inert; arta sa i-a ucis viaţa.

            De ce? Pentru că arta sa nu izvora din centrul vieţii sale. Ea nu era una cu forţa modelatoare care formează trup şi suflet, era o putere periferică ce venea din exterior spre interior. Oscar Wilde, cea mai preţioasă floare a acestei lumi în care arta domneşte ca un stăpân absolut, ilustrează totodată cel mai strident perversiunea sa. Wilde nu a transformat materialul pe care i-l oferea persoana sa, ci doar l-a copiat, de omul său interior, el nu s-a putut apropia niciodată. Prin „expresie”, el nu a înţeles niciodată decât forma exterioară, prin „creaţie”, n-a înţeles decât arta reprezentării. Astfel, el n-a lăsat în urma lui decât imaginea unui individ care, ca atare, era încheiat, terminat, unic de felul lui şi muritor, el nu a adus lumii ceva viu care ar fi putut acţiona mai departe prin toate timpurile. Paradoxul său particular este în fond o supremă autocritică: pentru cel care este incapabil de orice efort de interiorizare, nu există adevăr. Îi este totuna ce opinie susţine.

            Spuneam: cel ce se comportă ca „artist” faţă de el însuşi renunţă la creativitate, nu pune nicidecum în chestiune omul care este el interior; că acela, chiar şi în cazul cel mai defavorabil, nu poate face mai mult decât să adune ca atare materialele pe care le găseşte în faţa sa; la o unitate intensă, nu le poate el aduce. Lumea modernă a esteţilor este o unică dovadă grăitoare pentru acest adevăr. În ea se găsesc imens de multe talente, dar om cu vocaţie interioară este poate doar unul dintr-o mie. Sunt existenţe problematice, diletanţi ai vieţii, diletanţi ai spiritului, diletanţi ai moralei. Nici ei nu știu, ce sunt cu adevărat. În multe cazuri, ei îşi zic scriitori. Or, meseria de scriitor, considerată ca o vocaţie interioară, este o concepţie monstruoasă: scrisul în sine nu-i decât o iscusinţă, limba nu-i decât un mijloc de expresie pentru ce este de exprimat. Ei tocmai că nu au vocaţie interioară. Talentele lor, şi cele mai viguroase dintre ele, sunt impure, vagi şi greu de circumscris, nu intră în niciun cadru şi nu sunt la înălţimea niciunei sarcini. Avem acolo filosofi-poeţi, compozitori de muzică programatică, pictori ale căror vopsele vor să răsune şi eseişti ale căror gânduri sunt sentimente, mistici a căror gândire pretinde a fi muzică şi poeţi ale căror lucrări vor să fie considerate drept covoare. Această diversitate este fără îndoială indiciul diferenţierii, dar că ea ar fi identică cu profunzimea nu-i adevărat. Exact dimpotrivă: obscuritatea eroilor moderni ai spiritului, care se înconjoară de atâta mister şi sunt veneraţi atât de superstiţios, dovedeşte numai şi numai lipsa de interiorizare. Trebuie să o spunem răspicat: cel ale cărui gânduri nu pot fi înţelese decât ca muzică nu gândeşte mai profund decât este limba capabilă să exprime, el nu şi-a croit un drum până la profunzime, nu a făcut muzicianul să renască în gânditor, ci s-a mulţumit să-i amalgameze pe ambii exterior. Cel a cărui gândire, cum spune Kant, nu posedă decât o „inteligibilitate simpatetică”, acela s-a oprit la jumătatea drumului. Cel ce pune pe note concepte nu exprimă omul în întregimea sa, iar cel a cărui filosofie este poezie nu s-a aprofundat pe deplin ca filosof. Nu este adevărat că formele specifice ale creaţiei spirituale nu pot exprima totalitatea: universalul găseşte loc într-un sonet. Nu există nimic mai cuprinzător decât muzica lui Bach, decât poezia lui Eschyl, decât filosofia lui Heraclit. Orice rază ieşită din punctul focal al sufletului poate străbate întregul dintr-o parte în alta; cel ce vorbeşte din profunzime ştie să spună totul în orice limbă. Se pune doar întrebarea dacă el stăpâneşte limba. Dacă o stăpâneşte, el va fi şi clar. Ambiguitatea, care este apanajul omului modern şi cu care el se făleşte atât, nu este un stadiu suprem, ea este mai degrabă expresia unei stări psihologice primitive. Omul, la origine, posedă o multiplicitate de tendinţe haotice, el este originar tocmai acea fiinţă din care modernul îşi face un titlu de glorie. Originar, gândurile nu constituie un tot unitar, ci concepte şi stări sufleteşti, impresii şi prejudecăţi se succed neregulat, iar răspunsul este, în general, inspirat de un alt spirit decât întrebarea. Complexitatea este starea primitivă, iată de ce, ea ar trebui să fie ceva de la sine înţeles, ceva ce în toate cazurile ar trebui învins. Cert, creierul modern este mai diferenţiat decât cel al barbarului, sensibilitatea esteţilor nostri este mai delicată decât cea a şcolii sileziene de poezie: dar acesta este un rezultat natural al eredităţii, un rezultat care ar fi fost greu de evitat. Starea noastră naturală este diferită de cea a strămoşilor noştri, şi mai avansată. Dar sarcina noastră culturală se situează exact la fel de departe în faţa noastră ca şi cea care fusese pentru ei. Cel ce astăzi compune un foileton înţepător nu înseamnă că este superior unui călugăr necioplit din Evul Mediu.

            „Artiştilor” le lipseşte intensitatea, ei sunt câte ceva din toate, dar nimic complet. Ei nu pot să-şi penetreze întreaga fiinţă nici cu o idee, nici cu o stare sufletească şi nici cu o hotărâre; ei lasă să existe ca atare esenţa lor sclipitoare, se mulţumesc să o monteze într-o formă strălucitre. Având în vedere virtuozitatea cu care stăpânesc ei tehnica, nu le vine greu să se facă plăcuţi jucându-se. Ei fac poeme fără cusur, scriu eseurile cele mai şlefuite, ştiu să imprime gândurilor lor cursul cel mai neaşteptat, să dea vieţii lor turnura cea mai elegantă. Dar ceea ce învăluie această formă delicată, în sensul cel mai profund, este grosolan. Este haosul omului empiric. Să ne reprezentăm caracterul literaturii germane care, de la sfârşitul secolului XIX, trece drept avangarda: ea oglindeşte pretutindeni numai indivizi, stări psihologice individuale, slăbiciuni individuale. Aici ne prezintă unul în chip minuţios sufletul său tulburat, căruia îi lipseşte orice urmă de unitate organică, colo îşi toarce altul detaliat gândurile, care au incoerenţa imaginilor fantasmagorice, un al treilea predică o religie nouă care, sub masca mântuirii universale, nu trădează decât disperarea neputinţei sale. Toate aceste produse ale spiritului, aproape întotdeauna copii fidele ale unei stări sufleteşti trăite cu adevărat, nu rareori roadele celei mai oneste voinţe, ale aspiraţiei celei mai sincere, păcătuiesc printr-o lipsă de spiritualizare care rămâne trăsătura lor caracteristică. Ele nu sunt niciodată decât copii ale naturii, mai mult sau mai puţin înrămate artistic, nu unităţi spirituale autonome. Şi cu aceasta, sunt judecate.

            Toată lumea ştie că este mult mai greu să rezolvi o problemă pe o pagină decât într-o carte groasă: în acelaşi sens, dintre două lucruri, unul clar şi simplu, celălalt dificil şi complicat, primul este mai profund în raport cu al doilea. Cât de ușor i-ar fi fost lui Kant să scrie o operă a profunzimii întunecate în loc de Critica raţiunii pure! Un filosof modern, care ne prezintă suferinţa sa în contact cu lumea ca revelaţie a enigmei universale, nu face cu adevărat nimic mai mult decât să ne ofere o copie a existenţei sale empirice; Kant a făcut-o pe a sa să renască în spirit. Kant a devenit stăpân peste haos, l-a condensat, l-a topit la flacăra spiritului său, lumina sa este o biruinţă asupra tenebrelor. Profunzimea sa este o interiorizare supremă a spiritului, claritatea sa este o spiritualizare extremă a diverselor straturi mentale, simplitatea sa este dincolo de suprema diferenţiere. Kant a stabilit o legătură între gândurile sale şi punctul central al fiinţei sale gânditoare. Şi în loc de a ajunge în acest mod la forma superlativă a individualului, el a depăşit individul. El a pătruns până la cunoştinţele absolut generale, până la adevărul pur, de o valoare eternă.

            Ce este Kant ca gânditor este Goethe ca poet, iar Isus Christos a înfăptuit ca om viu. Toţi trei au pornit de la diversitate, au ajuns la simplu; toţi trei au răzbătut de la confuzie la claritate, de la individual au ajuns la general. Goethe, mai bogat înzestrat, cert, de la natură decât cel mai rafinat dintre esteţii nostri, cânta lieduri care emoţionează toate inimile şi pe care toate sufletele le pot înţelege. Isus Christos a dat vieţii sale o formă ce apare pilduitoare pentru toate timpurile. Căci în străfundul individului zace generalul; surprins în profunzime, individul n-are nici cea mai mică stabilitate; timpul îl mătură, în spaţiu se pierde. Cel ce nu părăseşte suprafaţa nu poate crea nimic durabil. Vederile sale nu sunt niciodată obiective, adevărul său este valabil numai pentru el; creaţiile sale poetice nu pătrund în suflet, muzica sa este decoraţie; etica sa nu este decât un mod de conduită strict personal, neavând valoare şi nici importanţă pentru omenire. Viziunea „artistică” despre lume îl sorteşte pe om efemerului. Ea îi barează drumul spre el însuşi. Ea îl amăgeşte că esenţialul rezidă în exterior. Astfel, „artistul” nu cunoaşte o sarcină mai înaltă decât cea de a reprezenta individul care este el, de a-l reprezenta aşa cum este. Urmările stau în faţa ochilor nostri. Perioada „artistică” n-a produs poezie sublimă, n-a produs muzică mare, n-a produs filosofie autentică, n-a produs nimic cu adevărat viu. Poeţii ei sunt mai toţi copişti ai naturii, muzicienii ei sunt transcriptori, gânditorii ei sunt diletanţi, artiştii ei ai vieţii sunt snobi sau boemi. Niciodată n-au trăit oamenii mai la suprafaţă decât acum.

            Cel mai mare „artist” de care să ştiu eu a fost Schopenhauer. El este eseistul, foiletonistul, diletantul cu pana uşoară, zeificat. Viziunea sa despre lume reprezintă produsul cel mai considerabil al unei tentative nereuşite de aprofundare interioară. De aceea, ea înseamnă pentru cel neavertizat un pericol serios. Schopenhauer trebuie să exercite o influenţă, căci a fost un mare spirit. Şi el nu poate avea decât o influenţă deformatoare, căci opera vieţii sale a fost una nereuşită.





 

Cartea a fost adaugata in cos