...Când privesc spre trecut şi încerc să-mi rememorez primele impresii, mi-amintesc că cea mai intensă experienţă a copilăriei mele a fost forţa teribilă a chipurilor. Din ziua în care conştiinţa mi s-a trezit, am văzut chipuri, peste tot chipuri, şi am remarcat totdeauna ochii. Era ca şi cum întreaga rasă hindusă trăia în acei ochi. Pe măsură ce am crescut, pe oriunde am mers în călătoriile şi pelerinajele mele, am continuat să simt miracolul chipurilor, al chipurilor naturii, ale animalelor, ale oamenilor. Era o întreagă procesiune de idealuri şi dorinţe care se desfăşurau înaintea mea atunci când priveam aceste chipuri şi în spatele fiecăruia am surprins sclipirea unui gând şi am început să-mi formez o idee despre persoana respectivă.

A doua mea amintire este jungla. Casa noastră era situată la marginea pădurii, nu departe de oraş. Serile, după ce se stingeau luminile, obişnuiam să stăm la ferestrele deschise şi să privim spre pădure. Îmi amintesc în mod special de o seară, cu toate că trebuie să fi fost un copil foarte mic pe atunci. Priveam lung spre întunericul de afară, când am văzut ceva ce-mi părea a fi o mână uriaşă împodobită cu bijuterii. Această mână, cu inele care străluceau pe toate degetele ei, venea încet înspre mine din junglă. Mişcarea mâinii în întuneric era intensă şi înspăimântătoare. Am ţipat de frică şi mama, punându-şi braţele în jurul meu, spuse:

― Nu-ţi fie teamă, copilaşul meu. Aceia sunt doar ochii vulpilor, ai şacalilor şi ai altor mici locuitori ai junglei care vin şi pleacă la treburile lor.

Eram impresionat de forţa extraordinară a vieţii, şi urmăream în linişte fantasticele mase negre ale copacilor întunecaţi cu goliciunea care se întrezărea în jurul lor şi cu nenumăraţii licurici care zburdau în jur. Bunicul, căruia îi plăcea să declame versuri, spuse: „Pământul îşi râde de stele aprinzându-şi lampioanele” şi în cele din urmă, mângâiat şi liniştit, mă lăsai pus în pat.

Locuiam nu departe de un oraş de lângă Calcutta ‒ bunicul, tata, mama, fraţii, surorile mele şi eu. Cum eram Brahmani, aveam grijă de templul satului care se afla în familia noastră de generaţii. Eram cel mai tânăr şi presupun că aveam o fire curioasă, căci bunicul obişnuia să spună că puneam mai multe întrebări decât oricare alt copil din câţi a întâlnit. Poate că tocmai de aceea observam şi păstram în memorie multe detalii din viaţa de zi cu zi care pentru majoritatea copiilor hinduşi trec neobservate sau sunt repede uitate.

Îmi amintesc fiecare oră a ritualului nostru, iar în India există un ritual pentru fiecare oră din zi; un ritual pentru familiile de Brahmani, precum noi, şi un ritual pentru ţărani şi meşteşugari. Membrii familiei mele, orăşenii, lucrătorii câmpului, numeroşii cerşetori ― cu toţii urmau un străvechi şi complex stil de viaţă, de la răsăritul impetuos, trecând prin amiaza înflăcărată, până la căderea grea a nopţii şi a liniştii. Îi auzeam înainte de ivirea zorilor, pregătindu-se pentru venirea zilei. În junglă elefanţii se îmbăiaseră, tigrul se retrăsese, şi toate animalele mici se întorseseră în vizuinile lor. Atunci auzeam glasul păsărilor cântătoare; întunericul se risipea, soarele venea galopând ca un armăsar de foc, şi sute de oameni la porţile templului nostru, pe străzi şi pe câmpuri, îi aşteptau apariţia pentru a-l saluta. Pe vremea când eram prea mic pentru a ieşi singur din casă obişnuiam să-i urmăresc de la ferestrele noastre. Îşi ridicau mâinile şi cântau versurile care de patru mii de ani au salutat zilnic răsăritul Soarelui în India:

O, floare a liniştii matinale, tu care hoinăreşti pe cărări fără fir de praf şi fără nicio urmă de picior omenesc, arată-ne calea zorilor şi fii susţinătorul cauzei noastre înaintea Dumnezeului care tace!

Mai târziu treceau şcolarii cu mâinile pline de flori. Le aduceau la templul nostru în drumul lor spre şcoală, şi le ţineau cu grijă, fără să le miroasă parfumul, căci lucrul acesta ar fi însemnat o pângărire a jertfei divine. În mersul lor, repetau:

Veniţi, să adunăm flori pentru templu! Vântul are murmurul unei tăceri pe care-am auzi-o!

Fiinţele înaripate şi cele cu patru picioare dansează pentru a marca ritmul paşilor tăcerii.

Pătrundeau în templu şi lăsau florile în mâinile fratelui meu, care era la vremea aceea preotul însărcinat cu îngrijirea lui, pentru a merge apoi la şcoală cântând:

Cu mâinile cufundate în culorile muzicii şi înţelepciunii, binecuvântează-ne, o, Zeiţă a Cunoaşterii!

Pe măsură ce ziua avansa, apăreau şi cerşetorii, cântând şi cerând de mâncare sau câte un bănuţ. Când am crescut mai mare mi s-a trezit un viu interes pentru aceşti oameni de care sunt pline străzile satelor Indiei, mai ales vecinătăţile templelor. Îmi amintesc cum cântau din uşă în uşă, deseori oprindu-se pentru a vorbi cu unul sau cu altul. Un bătrân care venise la noi acasă şi primise un bol de orez de la sora mea mi-a oferit, în timp ce mânca, definiţia adevărului. „Dacă pui toate faptele bune ale oamenilor pe un taler şi căutarea adevărului pe celălalt taler, cel din urmă va cântări totdeauna mai greu. Adevărul este ceea ce ţine lumea laolaltă. Adevărul este ceea ce hrăneşte universul din inima lui, aşa cum copilul este hrănit de pieptul mamei.”...