După cum am observat în capitolul precedent, o boală (în medicina clasică) se definește după tabloul clinic, şi se recunoaşte prin aceleaşi observaţii (diagnostic prin simptome). Apoi se caută în arsenalul medicamentos produsul (pus la punct experimental în laborator) care trebuie să suprime simptomele. Rezultatele sunt, în general, foarte bune, dar nu rezistă în timp; subiectul recidivează, sau face „transferuri morbide”: afecţiuni secundare. La aceasta se adaugă intoxicaţii provocate de remediile toxice, şi o degradare lentă a aptitudinilor vitale ale bolnavului (degenerescenţă).

Criticile pe care le adresăm medicinei oficiale (alopate) pot fi formulate astfel:

Neglijarea totală a cauzei profunde, umorale (cauza cauzelor) în căutarea abuzivă a cauzelor secundare sau eficiente (frig, microbi, oboseală, intoxicaţii etc.) care, în cel mai bun caz, nu sunt decât cauze revelatoare (sau ocazionale);

Confuzia asupra naturii reale a bolii simptomatice, considerată ca un rău în sine, când de fapt nu este decât un „epifenomen” (fenomen secundar) maturizat pe terenul supraîncărcărilor umorale;

În sfârşit, terapia de două ori neîndemânatică, care reprimă simptomele (efectele), care poate jena „apărarea organică” (factorii de autovindecare), şi care intoxică prin otrăvuri (remedii) din ce în ce mai agresive.

Deci, nu se face nimic pe planul profund al bolii. În cel mai rău caz, putem admite o astfel de acţiune simptomatică şi toxică pentru un timp foarte scurt, pentru a calma bolnavul şi anturajul său, dar nu trebuie să uităm de medicina profunzimilor, cea de la nivelul umorilor.