...Iar în acest sens, America de Sud este guvernată, pretutindeni acolo unde viața s-a desprins de mineralitate, de acel spirit al timpului a cărui expresie organică originară este sângele rece. Când, aflat încă în Europa, m-am cufundat în contemplația primelor suflete sud-americane, am fost asaltat de vedenii cu şerpi: priveam fragmente tigrate, bălțate ca leoparzii, ale unor puternici pitoni, marcați cu pete clare de lumina cernută prin coroanele copacilor, revărsându-se şi descolăcindu-se dintr-un iaz cu ape tulburi şi fără fund. În peisajul ei natal, această lume subterană, care a făcut să urce la suprafață ceea ce corespunde în mine unei realități exterioare mie, şi-a dobândit expresia originară, primordială şi elementară. Toate culorile au pălit, toate contururile precise s-au estompat. M-am simțit înconjurat şi tăvălugit de forfota unor larve viermuitoare, iar prima oară când am avut această vedenie, macabra muzică a Dansului Umbrelor, din Orfeul lui Gluck, a răsunat în mine ca şi cum ar fi însemnat acompaniamentul necesar pentru aceste imagini. Și aşa şi este: marele vizionar nu s-a înşelat decât în privința tempoului. Lent ca un film derulat cu încetinitorul, aşa cum se mişcă în zilele noastre cameleonul, odrasla lumii subterane se cațără şi se târăşte în cerc, într-un spațiu infinit şi totuşi închis. Iar aceste larve seamănă cel mai puțin cu umbrele omeneşti. Nu sunt adevărați şerpi, ci au doar formă de şarpe; cel mai mult aduc cu țiparul urcător, acea formă timpurie de țipar ieșit din larvă, numai că ele nu sunt permeabile pentru lumină, ci, ca să spun aşa, pentru tenebre. Când am văzut pentru prima oară aceste corpuri reci şi vâscoase târându-se spre mine, aceşti nenumărați ochi de iguane, sticloşi şi imobili, ațintiți asupra mea, mi s-a făcut frică; m-am simțit fără apărare, lăsat pradă Răului. Dar curând am remarcat că nici nu se târau spre mine şi nici nu mă fixau cu privirea; erau în neîncetată mişcare, dar fără direcție, iar în pofida ochilor fosforescenți larg căscați, erau oarbe. Am avut atunci revelația că ceea ce evocase la început în mine ideea Răului nu era nimic altceva decât viața primordială; calificarea se naște din aceea că o oglindă deformatoare o interceptează. Am înțeles atunci şi de ce viața Lumii subterane trebuie să se reflecteze în conştiința diurnă tocmai sub forma şarpelui, aşa cum caldeenii nu aveau pentru „şarpe“ şi „viață“ decât un singur cuvânt. Conştiința noastră nu poate reflecta decât ceea ce este părtaş la lumină. Lumea subterană este însă cufundată în tenebrele veşnice. Aşa încât ea apare proiectată la suprafață, dacă totuşi apare, sub formă de contra-umbră, de contrariul unei umbre, ceea ce este orb se manifestă ca văzător, ceea ce este inert ca agil, ceea ce este invizibil ca strălucitor; astfel, ceea ce este „în sine” viermele primordial al Lumii subterane, pe veci neputincios să se ridice, ia fulgurația şarpelui viclean, rău şi cu aspect de giuvaer.

...Pe când zăceam atins de puna și creierul înfierbântat îmi dădea acea luciditate a ochiului interior pe care numai bolnavul o cunoaște, avui o stranie vedenie. Se făcea că planam sus deasupra Oceanului. Sub mine zăream, mic de tot, continentul sud-american, așa cum îl arată hărțile geografice. În același timp, despicam văzduhurile ca o pasăre a furtunii deasupra valurilor glaciale și spumegânde ce veneau într-o puternică rostogolire dinspre Antarctica. Și atunci  observai, foarte aproape și foarte departe totodată, o creatură enigmatică. Un trup imposibil de definit, femeie, șarpe, amibă și caracatiță la un loc; mâini și picioare întinzându-se ca niște tentacule, scurgându-se asemenea unor pseudopode; un cap de femeie, mic și îngust. Gigantică, această ființă trecea cu un freamăt peste munții și văile undelor; nasul ei fin, cu nările vibrând, adulmeca și cerceta fără încetare orizonturile; uneori palidă și lividă ca o sepie, sclipea pentru un moment ca înzăuată în solzi argintii, apoi din nou se detașa cu blânde licăriri în toate culorile aeroliților pe fondul întunecat al talazurilor. Și chiar această lucire îi lumina expresia chipului. El avea o fixitate de reptilă, dar trăsăturile sale omenești, superb cizelate, erau totodată de o atât de perfectă neregularitate încât fiecare perspectivă oferea o imagine diferită. Așa cum lumina soarelui și umbra norilor, într-o furtună, aruncă peste mare culori mereu noi, tot așa treceau rând pe rând peste acest chip mut o divină frumusețe și o infernală urâțenie, bunătate și șiretenie. Permanentă rămânea numai expresia foamei, a unei inexprimabile și atât de monstruoase foame încât, chiar și sub acele trăsături de o clasică frumusețe feminină, se simțea prezența vie a câinelui-lup.

             Această ființă nu luneca ușor și triumfător ‒ ea se lupta nespus de anevoie să înainteze spre Septentrion, cu aerul de căutare spasmodică al unui om gata să se înece. Iar apoi, ea se rostogolea din nou încoace și încolo pe valuri, cu disperarea citindu-i-se în ochi, făcând să răsune peste deșertul apelor strigătele ei plângătoare, iar eu rămâneam cu incertitudinea dacă era o femeie care se sucea și se răsucea suspinând pe pernele ei, sau poate un leu de mare care lătra.

             Cu această viziune răzbi în mine conștiința primordială. Aceasta este o conștiință a Slăbiciunii primordiale, a Foamei și a Fricii Primordiale. Eu nu sunt Natura exterioară mie. Nu sunt nici Natura din mine. Astfel încât, la origine, nu sunt decât o unică trăire pasivă. Înaintea tuturor întrebărilor, toate răspunsurile există deja. La toate influențele, sufletul răspunde, nu poate refuza să răspundă, iar când întreabă el însuși, nu primește niciun răspuns, și nicio poruncă nu găsește ascultare. El se simte copleșit din toate părțile, vrea și totuși nu vrea să fugă, căci însăși existența lui depinde de puterile care-l subjugă. El nu vede o posibilă salvare decât din a-și croi un drum asemenea râmei care se strecoară prin pământ. Astfel, Foamea este expresia originară a unei mișcări vitale autonome și tot astfel Nesațiul este forma originară a Foamei. Viața ar vrea să-și încorporeze întregul Univers și să-și devoreze, așadar, calea dincolo de orice primejdie. Tot așa privighetoarea înghite zilnic de mai multe ori propria greutate; și tot așa, eternul vis al înțelegerii umane este acela de a asimila, cu timpul, Universul. Cu toate acestea, orice viață știe în ce are ea mai profund că foamea ei este de nepotolit și că este imposibil să se sustragă puterii covârșitoare a Naturii. Și din toate acestea rezultă Frica.

             Iar Frica mai rezultă și din presentimentul care vestește Spiritul și puterea sa, din conștiința că orice natură este nesfârșit de slabă în fața lui. Căci sufletul din Natură nu are Spiritul ca subiect. Nu există nicio ființă vie, cert, niciun animal, care să nu participe cumva la principiul spiritual; acesta însă nu este determinant decât în rara expresie supremă a Umanului. Și totuși, puterea Spiritului e presimțită de orice creatură aflată sub influența lui, oricât de obscură i-ar fi conștiința acestui fapt. Dacă astăzi măruntul om constrânge forțele primordiale ale pământului să lucreze în slujba sa, aceasta este deoarece, judecate din punctul de vedere al Spiritului, ele sunt extrem de slabe. Spiritul irupe în Natură ca Deus ex machina; el triumfă asupra ei prin mijloace față de care ea este lipsită de orice apărare. Pe drept au văzut popoarele primitive și mai văd încă în vrăjitorie expresia originară a Spiritului; căci tocmai prin faptul că stau mai aproape de Natură decât popoarele intelectualizate, ele judecă mai exact. Formula științifică este și ea, în sensul ei profund, o formulă magică; un simplu „descânt” silește Natura să-și modifice cursul. Împotriva formulei magice corecte ‒ în vrăjile din poveștile cu zâne, totul se bazează pe exactitate în același sens ca în punerea în ecuație din fizică ‒ Natura este absolut neputincioasă. Or, mult înainte de a putea face ea însăși vrăji, ființa vie este supusă vrăjilor străine, și ea presimte aceasta; de unde lipsa de apărare a păsării în fața șarpelui, care totuși pare numai că o farmecă. Nu cunosc niciun animal căruia să nu-i fie familiar sentimentul nostru al neliniștii, așa cum o înțelegem și o resimțim noi; iar această neliniște corespunde întotdeauna unei intervenții care se contrapune cursului normal al Naturii. În acest sens, frica de Spirit își amestecă tresărirea în cel mai primitiv rudiment de reprezentare. Această frică însă reacționează paralizant și astfel se închide un cerc asemenea celui trasat de om și din care găina înnebunită nu reușește să scape: nu este nicidecum un fenomen hipnotic, așa cum susține interpretarea mecanicistă, ci o manifestare de autentică putere a vrăjii. Căci sugestia prin mijloace mecanice presupune în primul rând efectul unor cuvinte sau imagini care contracarează cursul natural al lucrurilor, iar asta și este Vrăjitoria.