[...]"Tradusă în limbaj modern – nu şi desaureolat – invocaţia eminesciană ar suna aşa: La început a fost gândirea. Dar cum gândirea este inseparabilă de cuvântul care o formulează şi în afara căruia noi n-o putem concepe, Eminescu ar fi putut la fel de bine să spună: La început a fost Cuvântul. Adică Logosul."

"Să văd trecând în haină cuvenită

Acele gânduri..."

Dacă dincolo de aparenţele lumii sensibile se află o gândire atotpătrunzătoare şi atotputernică, înseamnă că gândirea personală – în care, sub influenţa pozitivismului modern, ne‑am deprins a vedea o funcţie a creierului, o copie nesubstanţială a lucrurilor – participă de fapt la această gândire universală, ca scânteie din cosmica ei văpaie. Corect e să spunem nu că noi gândim, ci că prin noi se gândeşte, gândurile fiind pentru Eminescu fiinţe vii, în necontenită perindare pe ecranul oferit lor de facultatea noastră – mai mică sau mai mare – de a ne concentra. Gândind, dăm posibilitatea Cosmosului să acţioneze în noi şi prin noi. Numai că în acest Cosmos se manifestă fiinţe‑gânduri, forţe‑gânduri infinit de diverse; multe dintre ele sunt extrem de înşelătoare şi primejdioase şi se înstăpânesc cu uşurinţă pe acele minţi a căror concentrare nu atinge intensitatea şi elevaţia cuvenite. Cum arată ele? Exact ca fiinţele umane:

"Unele mândre, ţanţoşe, regale,

Cu’ncoronată frunte‑îmbrăcate

În purpură; altele dulci, cu ochii

Moi, mari, albaştri... albe ca şi crinul,

Mişcând a lor corp voluptos, ce’nvită

Mai aruncând priviri de muritoare,

Mai căutând iubire, ca Sirene;

Unele’nchipuite, altele tâmpe,

Unele aspre, altele duioase.

Toate cerând brevet de nemurire

Şi toate strecurandu‑se cu toate astea

Pe calea care duce la oraşul

Uitării, îngropat de vecinicie."

(O, te’nsenină, întuneric rece...)

Ce fac însă aceste fiinţe‑gânduri cu sufletul nostru? Punând stăpânire pe puterea de a gândi, o profanează şi o înrobesc. Devine de plâns cel ce n-a ştiut şi putut să reziste asaltului gândurilor lumeşti,

"Căci lumea cu‑a ei visuri gândirea i‑au supus.

Aici însă visarea‑i e‑adânc omorîtoare

Căci în chip de femei s-arată‑n aer sus.

Lumeşti gândiri într-alt chip umpleau sufletul său.

El cugeta la toate, ci nu la Dumnezeu"

(Povestea magului călător în stele)

Eului care, purificat şi călit, nu se lasă invadat de gândurile inferioare şi amăgitoare, i se conturează, la orizontul său spiritual, alt fel de fiinţe‑gânduri, sublime în limpezimea lor:

"Dar deasupra‑acestei mulţimi pestriţe

De gânduri trecătoare, vezi departe

Munţii de vecinici gânduri ridicând

A lor trufaşă frunte către cer:

Cu nepăsare ei privesc la toate

Efemeridele ce trec în vale

Cântând, vuind, certându‑se şi toate

Aspirând la un lucru, care’n veci

Nu poate fi a lor – eternitatea."

(O, te’nsenină întuneric rece...)

(p. 30 în carte)