Prin ce se deosebea tatăl meu de ceilalţi oameni, astfel
încât să îndrăznesc să afi rm că era o icoană? Prin nimic. „Creştinii nu se
disting de ceilalţi oameni nici prin teritoriu, nici prin limbă, nici printr-un
gen special de viaţă. Căci nu există oraşe care să le fi e rezervate anume,
nici limbă pe care să o vorbească numai ei... Ei trăiesc în oraşe civilizate
sau barbare, precum soarta i-a decis fiecăruia; şi, chiar dacă urmează
obiceiurile ţării în care se află, fi e prin îmbrăcăminte, fi e prin felul de a
se hrăni, fi e în alte privinţe, ei duc un gen de viaţă admirabil, care apare
în faţa ochilor tuturor drept un miracol. Ei locuiesc, fi ecare în patria sa,
ca nişte străini. Ei participă la toate ca cetăţeni, şi îndură toate ca şi când
nu ar fi din ţară. Orice pământ străin este
patria lor, şi orice patrie le este străină... Ei sunt în trup de carne, dar nu
trăiesc după trupul de carne. Ei locuiesc pe Pământ, dar cetatea lor este în
Cer... Ei trăiesc în lume, dar nu sunt din lume.” Tatăl meu era creştin.
Aşadar, nu aparţinea decât temporar Pământului. Tatăl meu era preot. Preot de ţară. El
era preot într-un sat de două sute de sufl
ete. Aceste sufl ete trăiau în case mici din lemn,
răspândite de-a lungul unui defi leu, într-o zonă aridă
de munte, pe o distanţă de mai bine de treizeci de kilometri. Parohia (paroikia) tatălui meu se găsea, geografi c
vorbind, în marea periferie a Europei, spre
răsărit, în Moldova, pe versantul oriental al
Carpaţilor. E un peisaj pe care nu am încetat
niciodată să îl descriu în toate romanele mele. Oamenii
care trăiau odinioară în această regiune a Petrodavei
– strămoşii mei – se numeau ei înşişi: „Nemuritorii”6. Îşi spuneau ei înşişi Poporul
Nemuritorilor, pentru că – deşi au trăit cu
mult timp înainte de Iisus Christos – erau convinşi
că nu ar muri niciodată. Pentru ei moartea fi zică era
ca o mutare care îi purta de aici, de pe Pământ, în patria lor veritabilă, sus, în Cer. Ei aşteptau moartea cu
nerăbdare. Căci ei, strămoşii mei nemuritori
din Petrodava, aveau un dispreţ suveran pentru
viaţa terestră şi pentru lucrurile materiale, in principal,
fi indcă acestea sunt lucruri lipsite de valoare, de scurtă
durată, efemere şi perisabile. Venerabilii mei strămoşi
nemuritori, pe care grecii şi alte popoare aparţinând acestui timp îndepărtat îi numeau daci şi geţi, nu erau
deloc legaţi de lucrurile pământeşti, nu mai
mult decât turiştii care nu se ataşază de
pământul ţării pe care îl calcă azi cu sandalele lor,
fiindcă ştiu că a doua zi sunt în alt loc. Nemuritorii au luptat trei sute de ani împotriva invadatorului roman.
După anul 100 după Iisus Christos, Nemuritorii
au fost învinşi şi ocupaţi de legiunile
imperiale ale Romei. Ţara Nemuritorilor a fost ultima cucerire romană pe acest Pământ.
***
Tatăl meu nu poseda nici pământ, nici livadă, nici animale, nici
casă. Nimic. El primea din când în când, de la stat, un salariu de foamete.
Căci preoţii erau funcţionari ai statului, ca şi dascălii şcolii. Dar statul
era un fel de proprietate privată a oligarhilor, a satrapilor fanarioţi. Statul
plătea salariul preoţilor şi dascălilor şcolii când găsea cu cale şi dacă găsea
cu cale. Nu era un salariu fix, ci un salariu plătit cu intermitenţă. De obicei
treceau cinci, şase, paisprezece, douăzeci de luni, fără să primească salariu.
Douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, zi şi noapte, şi pe orice
vreme, tatăl meu alerga, înalt, zvelt, slab, in sutana lui care acum – nu mai
era neagră, ci de culoarea fierului ruginit, din cauza vântului şi a
soarelui... El alerga în sutana care flutura, aşa cum flutură pânza unui drapel
negru sau aripile arhanghelilor, în jurul corpului său fără carne şi fără
materie. Tatăl meu alerga pe jos tot timpul. El avea nişte cizme mari, ferecate
în cuie mari, ca încălţămintea alpiniştilor, şi blacheuri ca potcoavele cailor.
Când ajungea pe teritoriul sacru, el îşi scotea cizmele mari. Ca să nu le uzeze
inutil. Şi mergea în picioarele goale. În sutană, dar în picioarele goale. Oh,
ştiu că era din cauzasărăciei! Dar acest preot proletar, care mergea în sutană şi
în picioarele goale pe teritoriul ceresc al bisericii, şi care era tatăl meu,
era în acelaşi timp foarte asemănător îngerilor. Căci îngerii, heruvimii şi
serafi mii merg şi ei în picioarele goale. Tatăl meu era foarte asemănător, din
cauza detaşării sale, din cauza teribilei sale sărăcii, episcopului său, Iisus Christos,
care mergea şi el în picioarele goale. În sutană şi desculţ, preotul proletar
le era foarte asemănător şi preoţilor din Vechiul Testament, care nu intrau
niciodată în sanctuar decât în picioarele goale, şi care nu ofi ciau niciodată încălţaţi.
Aşa cum au scris pe urmă rabinii, exista
o boală a viscerelor, proprie clasei sacerdotale, tocmai din cauza faptului că
preoţii mergeau cu picioarele goale. Astfel, suferind sărăcia cea mai totală,
tatăl meu era din ce în ce mai puţin asemănător preoţilor de pe Pământ şi din
ce în ce mai asemănător îngerilor. Încălţările şi picioarele jucau un rol foarte
important în viaţa tatălui meu. Căci el avea de parcurs zilnic un teritoriu de
mai bine de treizeci de kilometri, unde erau răspândite casele fi ilor şi fi
icelor sale. El se bătea zi şi noapte, în luptă corp la corp, cu furtunile de
zăpadă, cu rafalele de ploie şi de vânt, cu torentele, cu puhoaiele, cu stâncile...
