... Și totuși, ce spune Alice Bailey nu e nici incoerent și nici tras de păr. Ea descrie o tehnică a meditației pe care o întîlnești la monahii creștini, la misticii sufiști sau la asceții budiști. Dacă toate drumurile duc la Roma, atunci rețetele mistice privind întîlnirea cu Dumnezeu coincid în scop și se deosebesc prin mijloace. Gîndirea doamnei Bailey e o replică apuseană la doctrinele orientale de transfigurare în duh. Alice Bailey postulează un suflet individual, îl ridică la rangul de cîmp energetic din care mintea își trage vigoarea, apoi stipulează un canal secret prin care sufletul individual comunică cu cel universal. Pentru ca o astfel de comunicare să se înfiripe e nevoie de singurătate, iubire, meditație, concentrare, urmate de ultimele două etape ale izbăvirii: revelația și iluminarea. Restul e o listă cu indicații concrete privind pașii prin care sufletul e purtat din paradis în paradis: ce poziție a trupului să adopți, ce cuvinte să spui, cum să-ți concentrezi atenția și tot așa...

Unul dintre numeroșii factori care au adus omenirea la gradul ei actual de dezvoltare a fost creșterea și perfecționarea metodelor sale și a sistemelor sale de educație. La început aceasta era în mâinile religiilor organizate; dar acum învățământul, în mod practic, e scos de sub controlul corpurilor religioase și se găsește în mâinile statului. Altădată educația era foarte mult colorată de teologie și metodele ei erau dictate de oamenii Bisericii și de preoți. Astăzi, vastul sistem al învățământului e format de către stat; orice influență religioasă este ignorată din pricina numeroaselor și diferitelor sisteme religioase; iar tendința învățământului e aproape în întregime materialistă și științifică. În trecut, în Răsărit și în Apus, am avut educația celor mai înalt evoluați membri ai familiei umane. Astăzi avem educația de mase. Pentru a înțelege mai bine chestiunea educației viitoare și, credem noi, superioară, trebuie să avem în minte acești doi factori, căci într-o sinteză a acestor două metode – educația individului și a masei – educația religioasă și științifică – se va găsi ieșirea.

Ca orice lucru în această perioadă de tranziție, sistemele noastre educative se află în stare de fluctuație și de schimbare. Sentimentul că s-a făcut mult pentru a se ridica nivelul minții omenești este general, dar el e acompaniat de un adânc curent de nemulțumire în privința rezultatelor. Chestiunea este de a ști dacă sistemele noastre educative ating maximum de bine. Apreciem înaintarea enormă care s-a realizat în decursul celor două sute de ani trecuți, și totuși ne întrebăm dacă, după toate acestea, extragem din viață tot ceea ce ar putea obține oamenii prevăzuți cu un sistem de dezvoltare adecvat. Suntem satisfăcuți și mândri de creșterea cunoștințelor noastre, de acumularea informațiilor noastre și de controlul nostru asupra forțelor naturii, și cu toate acestea dezbatem dacă avem sau nu o cultură adevărată. Îi învățăm pe copiii noștri să memoreze o înșiruire enormă de fapte și să asimileze o sumedenie de amănunte foarte variate, și totuși ne întrebăm adesea dacă îi învățăm să trăiască într-un mod mai satisfăcător. Cheltuim milioane pentru a construi și înzestra universități și colegii, și cu toate acestea educatorii noștri cei mai prevăzători sunt grav preocupați de a ști dacă această educație organizată răspunde de fapt nevoilor cetățeanului mediu. Ea pare să nu-și fi împlinit în misiunea în ceea ce privește copilul excepțional și bărbatul sau femeia dotați. Indubitabil, modul nostru de instruire a tineretului stă în fața completului de judecată. Numai viitorul poate decide dacă nu va trebui să fie găsit un mijloc prin care cultura individului să se poată dobândi în paralel cu civilizarea prin educație a maselor.

Într-o epocă de înfăptuire științifică și de sinteză a gândirii în toate domeniile cunoașterii omenești, unul din educatorii noștri, Dr. Rufus M. Jones, spune:

 „Dar, vai, niciuna din aceste înfăptuiri nu face din noi oameni mai buni. Nu există ecuație între conturile de bancă și bunătatea de inimă. Cunoașterea nu este nicidecum același lucru cu înțelepciunea sau noblețea de spirit... Lumea n-a văzut niciodată înainte la lucru o armată atât de imensă de educatori pentru tineretul țării, nici n-a existat vreodată înainte în istoria lumii o atât de generoasă cheltuire de bani în favoarea educației primare și secundare. Cu toate acestea, efectul total e dezamăgitor și punctul central e neatins. Instituțiile noastre de învățământ produc câțiva elevi buni și dau o mulțime de fapte științifice unui mare număr de inși. Dar există un jalnic faliment al afacerii principale a educației care este, sau ar trebui să fie, formarea caracterului, cultura spiritului, clădirea sufletului.”

 Până în secolul al optsprezecelea, vechea mamă Asia și Europa instruiau și cultivau individul. O instruire intensă era dată așa-numitelor clase superioare și omului care arăta aptitudini deosebite pentru cultura spirituală. Sub sistemul brahmanic în Răsărit și în mănăstiri în Apus, era acordată o cultură specială acelora care puteau să profite de ea, și au fost produși indivizi rari, care, până în ziua de azi, au pus amprenta asupra gândirii umane. Pe aceasta, lumea noastră occidentală modernă a înlocuit-o cu educația de mase. Pentru prima dată, oamenii învață cu miile să se servească de mintea lor; ei încep să-și afirme individualitatea lor proprie și să-și formuleze ideile lor proprii. Libertatea de gândire, eliberarea de sub controlul teologiilor (religioase sau științifice) sunt strigătele de război ale prezentului; prin aceasta s-a câștigat mult. Masele încep să gândească prin ele însele. Dar aceasta este o gândire de masă și opinia publică riscantă modelează acum gândirea tot atât de mult ca altădată teologiile. Pionierul are tot atâta dificultate de a se impune în lumea de azi a gândirii și a cercetării ca în vechime.

Marea roată a vieții se întoarce, și poate că va trebui să revenim la vechea metodă de instrucție specializată pentru individul unic – revenire care nu va implica înlăturarea educației de mase. În acest fel putem, în cele din urmă, să unificăm metodele trecutului și ale Răsăritului cu acelea ale prezentului și ale Apusului.

Înainte de a analiza aceste două metode, să încercăm a defini educația și a ne exprima nouă înșine scopul ei, clarificându-ne astfel ideile în privința obiectivelor ce stau în fruntea tuturor cercetărilor noastre.

Acesta nu e lucru ușor. Văzută sub aspectul ei cel mai puțin interesant, educația poate fi definită: un aport de cunoaștere adus unui elev și de obicei unui elev indiferent, care primește un volum de informații ce nu-l interesează câtuși de puțin. Aceasta e aridă și seacă; simțim că acest tip de prezentare privește în principal dezvoltarea memoriei, prin comunicarea așa-numitelor fapte și predarea elevului a unei mici doze de informații asupra unui mare număr de subiecte fără legătură între ele. Totuși, sensul literal al cuvântului este: „a conduce din...”, sau „a scoate din...” și acest lucru este foarte instructiv. Ideea latentă în acest concept este că noi trebuie să scoatem din copil instinctele și capacitățile sale potențiale spre a-l conduce dintr-o stare de conștiență într-alta mai vastă. În felul acesta noi conducem, de pildă, copii, care sunt conștienți doar că sunt vii, la o stare de conștiență de sine; ei își dau seama de ei înșiși și de relațiile lor cu grupul; ei învață să-și dezvolte puterile și capacitățile, în special prin instrucție vocațională, pentru a putea fi membri ai societății independenți economic și astfel capabili de a se susține singuri. Noi le exploatăm instinctul de auto-conservare cu scopul de a-i conduce pe cărarea conștienței. S-ar putea spune că începem prin a utiliza sistemul lor instinctiv pentru a-i conduce până la calea intelectului? Aceasta poate fi adevărat, dar eu întreb dacă, după ce i-am adus până aici, facem un lucru bun și-i învățăm însemnătatea reală a intelecției ca un exercițiu prin care intuiția e eliberată. Noi îi învățăm să-și utilizeze instinctele și intelectul ca părți ale sistemului de auto-conservare în lumea exterioară a afacerilor omenești, dar în lucrarea de auto-conservare și de continuitate a conștienței, întrebuințarea rațiunii pure și controlul eventual al minții prin intuiție, în lumile subiective și reale, rămân cunoașterea privilegiată a unui mic număr de pionieri.

Dacă definiția intuiției dată de profesorul H. Wildon Carr e corectă, atunci metodele noastre educative nu duc la dezvoltarea sa. El o definește ca fiind  „înțelegerea directă, prin minte, a realității așa cum este și nu sub forma unei percepții sau a unei concepții, nici ca o idee sau obiect al rațiunii, toate acestea fiind, prin contrast, înțelegere intelectuală”.

Noi socotim știința minții, sau modificațiile principiului gânditor (cum îi spun Hindușii), ca strict umane, considerând reacțiile instinctuale ale omului drept calități pe care le posedă în comun cu animalele. Nu e posibil ca știința intuiției, arta viziunii sintetice clare, să poată sta cândva în raport cu intelectul, așa cum intelectul, la rândul lui e situat față de facultatea instinctuală?