Dar, înainte de toate –, iar despre acest lucru doresc să vorbesc în cele ce urmează – tristețile autorului se desenează în propriu-i destin, măcinat de buretele-pentru-șters-tabla-istoriei-și-a-minții-în-general, aflat în dotarea slujbașilor cenzurii noului Anti-Papă Roșu, după cum cu amărăciune și cu alte cuvinte ne relatează George Bălan pe cea de-a patra copertă a cărții sale despre filozofia bachiană: „Va rămîne mereu dureros de vie în amintirea mea imaginea celui care ieșea, abătut și scîrbit, de la Editura Muzicală, unde o imensă muncă fusese făcută în cîteva clipe inutilă. Pășeam agale pe lîngă Sala Palatului cu manuscrisul cărții respinse sub braț, foarte înclinat să cred – dîndu-i dreptate lui Eminescu, de­spre care de asemenea scrisesem o carte, de asemenea respinsă – în zădărnicia tuturor lucrurilor și tuturor strădaniilor. Peste patru ani de încordate și adesea istovitoare eforturi, și încă avînd la bază un contract editorial, pentru ca totul să eșueze într-un sertar! Un sertar din care – în acele condiții istorice: mijlocul anilor ’70 – îmi era cu neputință, ca de altfel tuturor, să întrevăd manuscrisului o salvare. «Cartea dumneavoastră – îmi comunica ritos editorul – este fundamental nepublicabilă. Misticismul ei o face incompatibilă cu ideologia noastr㻓.

Începutul anilor ’70, despre care vorbește musicozoful, îl defineau intelectual ca autor a 14 cărți, cu o teză de doctorat susținută la Moscova în 1960, intitulată Despre conținutul filozofic al muzicii, nenumărate conferințe în țară și peste hotare (de neuitat fiind conferințele de la Ateneul Român susținute împreună cu Zoe Dumitrescu-Bușulenga!), un impresionant număr de emisiuni radio și TV. Însă acest început de deceniu avea să cunoască și zămislirea – prin corcire cu ideologia comunistă chinezo-coreeană – a unuia dintre documentele de partid care va zgudui cultura și spiritualitatea românească (Tezele din iulie ’71), turnînd entuziast, cinic, fără spaimă, o primă cupă de beton pentru piedestalul statuii cultului personalității celui care se va proclama unicul fiu al țării – nouă, muritorilor de rînd, rămînîndu-ne, prin urmare, o maternitate osîndită la incertitudine. Mîndră corabia, meșter cîrmaciul. Teleportat parcă serafic din astral, George Bălan era, în această perioadă, titularul catedrei de estetică a Conser­va­to­rului de muzică din București și, vreme de trei ani, am avut prilejul să-i urmăresc cursurile, ca student. Eram un tînăr neștiutor, vanitos, ambițios și teribilist, situîndu-mă adică în parametrii normali ai unei inocențe post-adolescentine. Cele cîteva valuri iscate de întîlnirea mea cu Profesorul (așa l-aș numi în continuare) erau, de aceea, mult sub nivelul acelui Pororoca – val iscat dintr-o toană a mareelor în Amazon, în sens contrar, dinspre mare spre izvoare, deasupra curentului firesc, cu o diferență de nivel de un metru –, prin urmare, eram cînd în extaz, cînd în furie. Citeam cu nesaț lecturile recomandate, apoi intram în ridicolul polemicii juvenile, îi vînturam pe sub nas paginile mele de manuscris, fîlfîindu-i cu amenințare hîrtiile mîzgălite de mine în proiecte filozofice hazlii ce-aveau să eșueze în lamentabile „proze“, pe care mai tîrziu, cu bucurie, le-am distrus. Domnia sa, cu îngăduință, mi-a acordat, la capătul celor trei ani de studiu al esteticii, nota maximă, într-un cabinet în care își consuma fără grabă, parcimonios, vegetalul sandviș al gustării de ora 10. „Care este, deci, subiectul despre care doriți să vorbesc?“, l-am întrebat după un timp, iritat de tăcerea sa. A împăturit cu încetineală șervețelul sandvișului, compunînd un fel de scuză pentru faptul că mîncase în prezența mea. „Nu este nevoie să vorbești“, mi-a zis după aceea. „Dumneata nu este nevoie să-mi spui nimic“, a adăugat zîmbind (niciodată n-am aflat ce se ascundea în spatele zîmbetului său, pe care îl voi de­scrie cîndva într-o carte). Mi-a trecut nota în carnet, distrat, ca și cum – din greșeală? – ar fi notat, să zicem, chiar ora gustării. Ne vorbea la cursuri mai ales despre Bach, Wagner sau Mahler, despre Goethe sau Thomas Mann, dar era fascinat, deopotrivă, de teozofia lui Rudolf Steiner, autor interzis în anii aceia, ale cărui cărți, traduse în franceză, ni le împrumuta în mare taină, ca într-o conspirație. În timpul prelegerilor Profesorului, citatele în limba germană sau latină abundau, iar noi, studenți zeloși, îi mai săream din cînd în cînd la gît, cu mușcătură leonină, ori, dimpotrivă, lăcrimam la capătul confirmării ignoranței noastre, cu adînci mustrări de conștiință. Iată, în cele ce urmează, un fragment din puținele însemnări fugare de jurnal pe care le-am păstrat, înainte de a hotărî să‑mi ard în întregime manuscrisele, pe la finele anilor ’70.

La scurtă vreme am primit un surprinzător email de la profesorul George Bălan însuși, în vârstă de 92 de ani împliniți chiar acum o săptămînă, pe 11 martie, prin care îmi mulțumea pentru textul scris de mine în Observator cultural în urmă cu doi ani, avîndu-l ca „erou principal“ tocmai pe domnia sa. Corespon­dența care a urmat (și e în plină desfășurare), pare a fi doar începutul deslușirii sensului singurătății care a debutat acum o jumătate de veac – de-aici și parafraza marqueziană din titlul prezentului text – odată cu emigrarea distinsului profesor și muzicolog în Sankt Peter din munții Pădurea Neagră, Germania, unde a fondat o școală a ascultării conștiente a muzicii, numită Musicosophia, cu filiale în mai multe țări ale lumii. După cum afirma doamna profesoară și pianistă Lavinia Coman într-un articol din revista Muzica, George Bălan este probabil cel mai prolific muzicolog român din toate timpurile, cu zeci de cărți publicate și traduse în limbi străine și sute de articole și conferințe.

File din jurnalul meu: „Luni, 25 octombrie, 1971, ora 16. Nu sunt membru de partid (de-abia am împlinit 20 de ani în aprilie), așa că asta e prima ședință de partid din viața mea, la care asist. O ședință deschisă, la inițiativa organizației de bază PCR a Conservatorului de Muzică «C. Porum­bescu», la care au fost invitați toți profesorii conservatorului, întreg activul AS (Asociaţia Studenţilor), șefii de grupe ai studenților și, desigur, toți membrii de partid. Sala cea mare de concerte, «George Enescu», e plină pînă la refuz. După trecerea sumar-formală a activității curente, profesorul de teoria muzicii, solfegiu și dictat, Ceaikovski, secretar al Biroului Organizației de Bază (BOB) al Facultății de Compoziție-Muzicologie-Dirijat și Pedagogie, dă citire, de la prezidiul instalat pe scenă, unui text halucinant, în care cursul de estetică al profesorului nostru, George Bălan, este pur și simplu desființat, acuzațiile fiind de ordin politic, ideologic, religios. Cazul Bălan – căci în cele din urmă a devenit «un caz odios de anticomunism» – a fost dezbătut în acea ședință, fără nici o pauză, timp de șase (!) ore. Din rechizitoriul citit de profesorul Ceaikovski, înțesat de citate vădit incriminante din cursul de estetică, reiese că profesorul George Bălan nu a făcut nici o referire la tezele tovarășului Nicolae Ceaușescu din iulie 1971 și, mai mult, afirmă că «muzica este o artă a spiritului» și «ne poartă spre porțile sublimului», «sufletele noastre rătăcesc pe o mare cu valuri amenin­țătoare, cursul fiind plin de idei mistice, religioase, idealiste» (citatele au continuat mai bine de un sfert de oră). Acuzațiile secretarului de partid s-au încheiat cu întrebările: «Pe ce lume trăiește tov. Bălan? El nu este alături de noi și de filozofia marxist-leninistă?» și invitația către cei prezenți de a se înscrie la cuvânt. Contrar așteptărilor, vorbitorii și-au arătat unanim indignarea față de acuzațiile BOB, iar profesorul Czire a explodat de-a dreptul într-un noian de contraargumente. De la prezidiu, secretarul BOB pe institut, profesorul de folclor Dinu Vasile, i-a dat cuvîntul acuzatului. Traversînd culoarul lateral al sălii cu pași hotărîți, stăpînindu-și cu greu emoțiile și furia, a urcat la tribună un om cu înfățișare de preot, îmbrăcat într-un sacou sobru și cămașă neagră, purtînd ochelari și părul pieptenat într-o parte. Așa apărea și la cursurile noastre de estetică, însoțit permanent de asistentul său, Anton Șuteu“.

A vorbit preț de o oră, în apărarea sa, începînd cu întrebarea „Ce este, de fapt, muzica?“ iar în final a fost aplaudat și ovaționat, inclusiv de cei aflați la masa prezidiului de pe scenă. Au urmat alte luări de cuvînt, favorabile profesorului. Drept urmare, cursul său nu a fost desființat.

La mică distanță de această întîmplare, în plină iarnă, l-am invitat pe profesorul George Bălan în de-abia înființatul „Club C“ al conservatorului de muzică bucureștean, la o întîlnire de suflet cu fondatorii acestui club studențesc. Nămeții erau cît casa și un ger de crăpau pietrele, cum se spune. Chitaristul Dan Andrei Aldea, pe-atunci student la vioară, își adusese stația de amplificare, boxele, chitara electrică și sintetizatorul. Eram în sala clubului, prea puțin încălzită, doar  eu și colegii mei Cristi Păunescu, Andi Calora, Doru Morariu, Sorin Chifiriuc, Lucia Gruescu, Dan Zaharia și Ilie Vorvoreanu. Profesorul George Bălan, înfruntînd frigul și viscolul, a sosit din Sinaia, unde locuia, la ora stabilită. Obișnuit cu o audiență din sute de spectatori care veneau săptămînă de săptămînă la Ateneul Român să-i asculte prelegile seratelor sale muzicale, însoțit adesea de doamna Zoe Dumitrescu Bușulenga, distins filolog, critic și istoric literar, muzicologul a zîmbit și ne-a spus: „Numai aceștia sîntem? Foarte bine. Sîntem chiar foarte mulți, dacă avem ce să ne spunem, unii altora. Iar eu chiar aștept să-mi spuneți și voi cîte ceva, nu doar eu, vouă“. Am mîncat savarine și ecleruri și am băut Cico. Dan Andrei Aldea ne-a cîntat cu mîna stîngă pe chitară și dreapta pe clapele sintetizatorului. Am stat pînă spre miezul nop­ții de vorbă despre filozofia muzicii, despre jazz și muzica modernă și contemporană, despre un film suedez suav și inocent pe muzică de Georg Friedrich Händel, Hugo și Josephine (1967), regizat de Gjall Grede, despre Vivaldi, Bach, Wagner, Bruckner și Mahler, pînă a sosit portarul să ne spună că va închide porțile Conservatorului.

Ciclurile existenței

Departe de a fi o înlănțuire arbitrară de experiențe, viața umană se desfășoară în virtutea unei logici care, înțeleasă, poate face ca înaintarea noastră prin ani să însemne continuă îmbogățire, fortificare, întinerire interioară. Ceea ce conferă logică oricărei biografii individuale este legea ciclurilor septimale: desfășurarea în timp a oricărei existențe ascultă de numărul 7 – principiul matematic ce guvernează domeniul temporalului –, se constituie deci din perioade de câte șapte ani. Avem cu toții cunoștință de această logică septimală în legătură cu primele trei etape ale vieții: „cei șapte ani de acasă”, culminând cu apariția celei de a doua dentiții: următoarea etapă, începând cu vârsta școlară și încheindu-se cu fenomenul pubertății: în fine, adolescența cu zguduirile și avânturile ei ce duc la așa-zisul majorat, când se manifestă pentru prima oară conștiența Eului. Această dezvoltare logică, ciclică, organică, se continuă, mai departe, doar că mai subtil și mai adânc, ceea ce o face mai puțin spectaculoasă și mai greu sesizabilă. De aici ignorarea ei de către majoritatea oamenilor, care, neputându-se desigur eschiva acestei legi irezistibile, pot însă – prin ignoranța și iresponsabilitatea lor – să nu-i dea posibilitatea de a acționa spre continua prosperare a ființei lor spirituale.

Un vag sentiment al unei noi etape se mai păstrează doar în primii ani de după majorat, când tânărul dă marea luptă pentru găsirea locului său în viață. Din energiile interioare mobilizate pentru cucerirea unei poziții în societate, sufletul și spiritul se mai hrănesc câțiva ani, până la încheierea celei de a patra etape. Pentru cei mai mulți dintre oameni, în acest moment, adică în jurul vârstei de 28 de ani, se încheie lupta conștientă pentru desăvârșirea personalității. Ei străbat restul etapelor mărginindu-se la avuția interioară agonisită până la această vârstă, avuție care se dovedește din ce în ce mai insuficientă în fața cerințelor proprii ciclurilor următoare.

Și astfel, cei mai mulți pășesc în perioada hotărâtoare a vieții lor – cea de a cincea – total inconștienți de specificul noii etape. De ce e aceasta hotărâtoare? Deoarece pe parcursul ei, de cele mai multe ori în cei trei ani de mijloc (30-33), omul trece prin procesul interior care trebuie să-l facă apt a lua conștient în mâini frâiele propriului său destin și a-i imprima o evoluție ascendentă. Căci, într-adevăr, cele patru etape de până acum constituie o progresivă cufundare în realitatea exterioară, cufundare ce duce la o tot mai dureroasă înstrăinare a omului de el însuși, adică de realitatea sa interioară. Este reversul negativ, întunecos al afirmării și realizării de sine, ale cărei voluptăți se dovedesc incapabile de a da pace și satisfacție durabilă sufletului. Pe de altă parte, dacă a putut avea loc o țâșnire de forțe creatoare, de energii sufletești, a fost nu atât meritul omului (nu e greu să crezi cu ardoare într-un ideal, la 20 de ani!), cât manifestarea unei naturi care-și spune cuvântul aproape indiferent de intențiile și voința noastră. Spre 28 de ani acest izvor de forțe și energii superioare e pe cale de completă secătuire. Și ele vor dispare cu desăvârșire, dacă omul nu va deschide singur un alt izvor, acela pe care-l reprezintă voința de a se îndrepta, liber consimțit și pe deplin lucid, spre Spirit, din ale cărui inepuizabile rezervoare să scoată forțe și energii menite a da vieții sale o direcție ascendentă, în sensul cuceririi înălțimilor de pe care el va putea privi existența ca stăpân al ei, ca înțelept.

Cu etapa a șasea (35-42 ani) începe – mai bine zis: e normal să înceapă – Ascensiunea propriu-zisă. Este etapa în care omul dispune de condițiile cele mai favorabile ridicării la conștiența faptului că în el trăiește un Eu superior și că rostul ființei umane pe lume este de a elibera acest Eu superior de toate egoismele, prejudecățile, pornirile impure care-l împiedică să se manifeste plenar. În următoarele trei etape această eliberare trebuie să progreseze iradiind în întreaga organizare psiho-fizică și dăruindu-i o nouă tinerețe, o nouă și un alt fel de bucurie a vieții. Perioada dintre 56-63 ani e hărăzită să fie încununarea evoluției unui om pe pământ. Ceea ce urmează după aceea trebuie privit și înțeles ca un dar. Destinul firesc al omului este să-și încheie viața sa pământească învăluit în lumina care izvorăște din lăuntrul lui și transfigurează declinul fizic (ale cărui aspecte împovărătoare le reduce de altfel la minimum).

Din momentul în care începe urcușul spiritual al unei existențe, adică în jurul vârstei de 35 de ani, are loc o reluare pe un plan mai înalt (în forme nu totdeauna ușor de identificat) a experiențelor, viețuirilor avute în cele patru cicluri ale coborârii, începând cu ultimul și terminând cu acela al primei copilării, care corespunde bătrâneții din cel de-al nouălea ciclu septimal. Dusă până la capătul ei arhetipal, ascensiunea spirituală aduce omului o puritate și o luminozitate ce nu pot fi comparate decât cu acelea ale copilăriei. Aceasta, bineînțeles, atunci când omul a devenit conștient de necesitatea de a se remodela după cerințele ființei sale spirituale și a făcut tot ce-i stătea în puteri pentru a redobândi prin efort ceea ce copilul are în mod natural. Pe acest om îl are în vedere vorba care spune: „nu veți vedea Împărăția Cerurilor, până nu veți redeveni aidoma copiilor”. Dar legea ciclurilor septimale și a corespondenței lor acționează chiar și atunci când omul nu se descoperă sau nu se ia în serios ca ființă spirituală. Numai că, în acest caz, celui ajuns la vârsta care ar trebui să fie – în sensul cel mai profund al cuvântului – venerabilă, îi este aplicabilă o altă vorbă: „a dat în mintea copiilor”. Aceeași lege, dar conținuturi diametral opuse.

Ei bine, prin ceea ce-i prilejuiseră ca experiențe sufletești ars antiqua, ars nova, polifonia renascentistă și preclasicismul descoperitor al monodiei acompaniate armonic, muzica tocmai epuizase acea a patra etapă, după care oricărei ființe – iar muzica era ființa prin excelență! – îi este dată posibilitatea să se regăsească și să-și redirecționeze în sens ascendent evoluția. Plonjase suficient de adânc în apele învolburate ale vieții și sufletului, ca să cunoască sentimentul dureros, dar totodată trezitor, a ceea ce înseamnă destin pământesc pentru o ființă în care amintirea obârșiei sale cosmice nu s-a stins. Toate cele petrecute cu ea fuseseră legice, era „karma” ei de entitate spirituală întrupată pentru a împărtăși condiția omului. Avea să găsească ea acum puterea de a reînmănunchia forțele dezbinate și împrăștiate, pentru a începe să urce spre culmea spirituală de unde coborâse, dar pe care o va putea acum contempla în plenitudinea conștienței?

Răscruce de drum

Când privim în felul acesta procesul evolutiv în care se angajase muzica, ne dăm seama că – deși justificate precum orice grijă părintească, doritoare să cruțe odrasla de experiențe periculoase – semnalele de alarmă trase în decursul timpurilor de „rezistenți” mari și mici, nu dovedeau o prea adâncă înțelegere a legilor vieții, nici prea multă încredere în înțelepciunea acesteia și nici curaj în fața neprevăzutului, necunoscutului spre care se îndreaptă orice evoluție veritabilă. Stăvilirea unui asemenea proces nu putea rămâne decât un pios deziderat, iar ideea unei întoarceri la trecut, la „vechea ordine”, avea și mai puține șanse să fie luată în serios de istorie. Nu este însă mai puțin adevărat că maturizării la care ajunsese muzica, îi lipsea orientarea; ființă tânără, în plinătatea forțelor și facultăților, dar care nu știe ce să facă cu acestea și se află, de aceea, în primejdia de a le irosi, și încă într-un mod ce i-ar putea fi profund păgubitor. În cazul de față, primejdia consta în a subordona bogăția de mijloace ale organismului muzical unor intenții expresive prea tributare micimii și neputinței umane, ceea ce ar fi dus la degradarea acestui organism. Din plin umanizată, dar tocmai de aceea lipsită de o perspectivă superioară, lumea muzicii europene de la sfârșitul secolului XVII și începutul secolului XVIII avea nevoie de o forță unificatoare și transfiguratoare, de la care să primească impulsul necesar avântării spre înălțimi. Dintr-un anumit punct de vedere, o asemenea forță ar fi fost de o anvergură spirituală supraumană. Dar supraomenescul ar fi constat tocmai în aceea că putând spune „nihil humani a me alienum puto”, adică solidarizându-se cu tot omenescul integrat până atunci muzicii, această forță ar fi fost în stare să ridice toată această grea încărcătură „prea omenească” în sfera pură a spiritului care ar fi sfințit-o și ușurat-o. Cam așa am putea caracteriza meditația în care e cufundată ființa muzicii în această etapă centrală și hotărâtoare a vieții ei când, filtrând și evaluând trecutul, trebuie să purceadă, conștientă, la construirea viitorului.

Pentru istoria muzicii e un moment de importanță cu totul comparabilă cu a aceluia în care se afla omenirea cu două milenii în urmă: ajunsă la o limită de suportare a întunecării ei spirituale, ea aștepta cu înfrigurare o lumină care s-o călăuzească spre ieșirea din criză. Felul cum evoluase muzica de-a lungul artei „antiqua”, artei „nova”, renașterii și preclasicismului era nu numai o dilatare a etapelor unei vieți umane la scara istoriei universale, ci și sinteza extrem de concentrată a drumului străbătut de om: de la condiția lui ideală, de ființă cosmică, la condiția de prizonier al pământescului, întemnițat în propriul său suflet.

Johann Sebastian Bach a fost ființa providențială și mesianică, ivită în acest punct de răscruce și ceas hotărâtor al muzicii europene, pentru a o ajuta să ducă la un sfârșit fecund meditația deschizătoare de cale spre un viitor al marii ascensiuni.

Iată primul, cel mai elementar dar și cel mai important principiu de orientare în mulțimea doar aparent inextricabilă a curentelor și tendințelor din care se alcătuiește istoria muzicii europene: „înainte de Bach” și „după Bach”.