Vizitatorii Tîrgului de Carte Gaudeamus care se deschide săptămîna aceasta la Romexpo sînt aşteptaţi la standul Editurii Sens, recent înfiinţată la Arad, a cărei ofertă editorială include primele două volume, Cartea Originii şi Viaţa Intimă, ale unui proiect de Opere Complete ale lui Hermann Keyserling (1880-1946), cunoscutul filozof, călător şi fondator al Școlii de Înţelepciune de la Darmstadt.

...De când şi oriunde năzuinţa spre cunoaştere joacă în existenţa umană un rol atât de important încât omul pretinde să găsească o concordanţă între ideal şi realitate, între scopuri şi mijloace, între raţiunea de a fi şi raţiunea cunoaşterii (ratio essendi şi ratio cognoscendi), el se simte antrenat în vârtejul unor contradicţii. Nu contează în primul rând despre ce contradicţii este vorba şi nici chiar dacă ele există doar pentru imaginaţie sau ca realităţi independente de aceasta: fie că sunt contradicţiile dintre Dumnezeu şi lume, carne şi spirit, putere materială şi îndreptăţire morală, mentalitate materialistă şi spiritualistă cu normele şi imperativele corespunzătoare lor – fenomenul primar este perceperea propriului Eu şi a lumii în funcţie de tensiunea între forţe şi realităţi opuse, pe care nicio construcţie a Intelectului sau a Imaginaţiei nu le poate aduce la acelaşi numitor. Această tensiune este de nerezolvat ca atare, iar unitatea care rezultă din această insolubilitate, şi nu posibilitatea şi necesitatea pentru Intelect de a descompune această unitate în contradicţii reprezintă caracteristica primară a trăirilor omeneşti. Cel care spune însă trăire, spune viaţă în genere, aşa cum omul îşi înţelege viaţa sa; fără subiect, noţiunea de viaţă nu are niciun conţinut, iar fără raportarea la subiect nicio succesiune de evenimente nu este percepută ca aparţinând vieţii personale, chiar dacă ea se produce în interiorul propriului organism. Desigur, până la un punct viaţa poate fi determinată şi din exterior; cu toate acestea, centrul ei determinant rămâne pretutindeni şi totdeauna în sfera subiectului. Iar asta independent de orice conştiinţă. Animalele şi plantele sunt guvernate şi ele de un subiect, la om majoritatea fenomenelor psihice decurg tot inconştient. Şi totuşi oricine ştie că aceste procese inconştiente aparţin şi ele experienţei interioare pe care el o numeşte trăire. Iar fără premisa sensibilităţii şi a iritabilităţii, ale căror noţiuni presupun la rândul lor un subiect, nici din exterior nu poate fi obiectiv determinat vreun fenomen vital. Când omori, nimiceşti raportarea la subiect, iar prin asta organismul ca atare încetează să mai existe. Subiectivul astfel înţeles este deci, în cazul vieţii, ceea ce e starea obiectivă de fapt în cazul neînsufleţitului, adică instanţa ultimă. Iar prin aceasta sfera trăirii, care e totdeauna percepută ca prezenţă, ca hic et nunc, trebuie socotită ca un dat indubitabil.

De aceea punctul de plecare al unei antropologii conforme cu realitatea nu poate fi decât următorul: planul particular al existenţei umane nu se află nici în Natură, nici în Spirit, nici în elementul divin, nici în cel animalic − şi analog pentru toate celelalte antinomii posibile – ci într-un Domeniu intermediar, care trebuie acceptat iniţial ca atare, ca o unitate perfect determinată şi imposibil de descompus mai departe. Planul acesta particular al existenţei umane nu poate fi dedus nici din Spirit, nici din Natură, ci toate antinomiile respective, cu întreaga lor problematică terestră, se dezvoltă din Domeniul intermediar, în sine neproblematic. Pentru fixarea provizorie a atenţiei, să începem prin a da doar trei exemple, care ce-i drept că nu corespund vreunei realităţi istorice certe, dar sunt deosebit de potrivite ca simboluri pentru tot ceea ce e sigur în aceeaşi ordine de idei: îndată ce s-a trezit conştiinţa gânditoare, omul a resimţit ca pe o exigenţă primordială că raportul sexual trebuie să fie expresia Iubirii, atunci când în plan animal el îşi avea sensul deplin în el însuşi; că omul trebuie să-şi câştige pâinea, atunci când mâncatul şi băutul sunt mijloacele primordiale prin care viaţa organică se întreţine pe Pământ şi care din acest motiv, pentru animal, nu se află în nicio conexiune cu exigenţele morale; şi că boala şi moartea nu sunt evenimente naturale, ci într-un anumit sens răsplata Păcatului. Şi aşa mai departe. Toate popoarele gânditoare ale Pământului aderă la concepţii analoge şi al căror sens este în ultimă instanţă acelaşi. Iar sensul cel mai general al acestui cerc de fenomene care poate fi sesizat din punctul de vedere adoptat aici este tocmai acela că la origine omul aparţine unui plan existenţial în care este strâns la un loc sub forma unei sinteze originare concrete ceea ce gândirea abstractizantă este obligată să descompună în antinomii...

         ...Doar pornind de la recunoaşterea unui Domeniu intermediar separat şi autonom, în care omul ca fiinţă concretă îşi are locul său real şi originar, poate fi determinată problematica omului într-o manieră conformă cu Sensul şi cu realitatea. Omul este o făptură extrem de diversă şi de multiplu stratificată, care trăieşte din multe ordini, dintre care niciuna nu dă şi nu poate da un numitor comun pentru toate celelalte. Dacă pentru cel axat la modul kantian pe teorie şi gândire lumea constă din fenomene, pentru cel axat pe voinţă şi practică ea constă cu aceeaşi valabilitate din decizii, pentru filosoful Sensului ea constă din realizări ale Sensului, pentru psihologul care analizează empiric ‒ din succesiuni de imagini, pentru omul pur terestru care observă din exterior ‒ din evenimente cauzal legate între ele. Tot astfel, pentru cel care se limitează la viaţa simţurilor ea constă din senzaţii legate între ele, iar pentru cel care se cufundă complet în Ordinea emoţională ‒ din conexiunea unor sentimente sau valori sentimentale alcătuite într-un fel sau altul. Aceste câteva fraze sunt deajuns pentru a arăta că este greşit a vrea să determinăm omul în ansamblul lui pornind de la critica Cunoaşterii sau de la orice altă critică particulară. Singurul punct de plecare al ştiinţei despre om care să fie conform cu Sensul şi cu realitatea de fapt este totalitatea nediferenţiată a modului său de existenţă înglobând toate diferenţierile ca posibilităţi organice ‒ acea totalitate pe care noi tocmai am numit-o Domeniul intermediar. Bineînţeles, orice gen de critică în spirit kantian ‒ în măsura în care ea ar propaga discriminarea corectă între diverse genuri de realităţi, făcând ca elementele ce pot fi experimentate să apară oglindite în reprezentare respectând raportul lor reciproc real, în contexte (din punctul ei de vedere) obiective ‒ este nu doar justificată, ci şi un stimulent al cunoaşterii. Numai că toate aceste critici presupun ca bază ceva mai general, a cărei constatare şi definire, în mod ciudat, nu a fost încă niciodată întreprinsă: o critică a Omului în unitatea lui nedisociată. În loc să accepte această unitate indubitabil prezentă, toate criticile de până acum au ignorat-o sau au trecut-o cu vederea; premisele lor supreme se situau toate mai prejos de unitatea primordială, dată în mod nemijlocit. De aici caracterul în ultimă instanţă nesatisfăcător al tuturor acestor critici. Fără îndoială: omul reprezintă animalul decăzut, bolnav, rătăcit, problematic şi, considerat din alt unghi – cel veşnic activ, curajos, liber, şi nefixat niciodată pentru totdeauna. Dar aceste determinări care pun accentul pe mobilitate nu provin din starea generală adevărată pentru orice om, ci din faptul că stă în esenţa lui să tindă în afara ei sau dincolo de ea. Dacă nu este sigur că omul ar fi căzut, aşa cum o afirmă multe antropologii, dintr-o stare originară superioară în Domeniul intermediar care îl caracterizează acum, sau că, aşa cum suţin altele, s-ar fi ridicat spre el pornind de la animalitate, este cert pe de altă parte că omul nu e niciodată mult timp satisfăcut şi este oricând înclinat să evadeze din Domeniul intermediar, fie spre ceea ce el intuieşte ca superior, fie (ceea ce se întâmplă mult mai des, de exemplu când încearcă să se drogheze într-un fel sau altul) spre o abrutizare animalică. De această ultimă formă de cădere ţine şi adeziunea la idealul american de animalitate sau la idealul lui Bentham al fericirii maximale pentru cei mai mulţi. Dar pe de altă parte, numai foarte puţini tind în mod serios şi un timp mai îndelungat să iasă din Domeniul intermediar ca atare; mobilitatea celor mai mulţi încetează îndată ce şi-au cucerit nişte condiţii de existenţă ceva mai bune în cadrul lui, pe de o parte prin securitate materială, iar pe de alta prin câştigarea unei concepţii despre lume care să le satisface spiritul şi să facă posibil un echilibru sufletesc static. Tocmai de aceea sfârşesc cei mai mulţi prin credinţa într-un Dumnezeu dincolo de care nu mai poate fi gândit nimic şi care asigură o ordine morală a lumii, iar pe de altă parte, prin teorii care le permit să interpreteze pozitiv chiar şi lucrurile cele mai neplăcute. Astfel ideea că fiii lor vor poseda cândva o maşină îi ajută pe incredibil de mulţi adepţi ai progresului să-şi suporte propria viaţă mizerabilă şi chiar propria moarte, aici, nota bene, nefiind vorba de vreo dragoste nemăsurată, ci de o reprezentare consolatoare. ‒ Aşadar, dacă vrem să situăm corect condiţia omului, nu trebuie să plecăm de dincolo sau de dincoace de Domeniul intermediar, ci de la domeniul acesta în sine. Iar pentru a ţine seama şi în plan conceptual de starea de tensiune care reprezintă starea primordială a omului, am ales drept denumire a planului lui particular de existenţă termenul “Domeniu intermediar”. La origine, omul nu face parte din două lumi distincte, aşa cum au afirmat aproape toţi gânditorii, el trăieşte ca totalitate pe un plan situat între ele, plan care, ca orice plan existențial, este populat de formaţiuni particulare.