Ce este conştiința? Este gardianul a tot ce avem mai bun în noi.

Adesea credem că stă în puterea noastră să deturnăm în favoarea noastră direcția evenimentelor prevenind sau forțând anumite incidente. Aceasta se aplică mai ales nenumăratelor decizii care depind de alții. Cel mai sigur mod de a acționa în asemenea circumstanțe este să ascultăm de îndemnurile conştiinței noastre.

Bineînțeles, chiar şi conştiința noastră a devenit mecanică în acțiunea ei. Trebuie deci să găsim o cale de întoarcere la ea, iar aceasta se poate face cel mai bine prin gândire contemplativă. După ce am ajuns la conștiința noastră ‒ şi nu acea conştiință imaginară care nu e decât rezultatul educației, al ambianței sociale şi al tradițiilor ‒ trebuie să ascultăm de ea, mai degrabă decât să ne supunem ordinelor creierului nostru. Trebuie să  uităm complet de posibilul succes sau eşec al acțiunii noastre şi să încercăm să ne realizăm cele mai înalte idealuri.

La început o asemenea metodă va părea iremediabil idealistă şi lipsită de orice contact cu viața de toate zilele. Şi totuşi, a acționa conform cu cele mai înalte idealuri ale noastre este singura metodă care nu dă greş nici în cele mai grele împrejurări ale vieții noastre. Împinşi de frică şi de lipsa credinței, noi încercăm să afectăm mersul evenimentelor mai mult decât suntem îndreptățiți s-o facem şi nu-i lăsăm lui Dumnezeu niciun loc pentru a-şi juca rolul. De aici confuzia în care ajungem ori de câte ori suntem confruntați cu o situație într-adevăr complicată.

Încrederea în înțelepciunea puterilor superioare nu exclude discernământul. Lipsa de discernământ conduce la fanatism, iar fanatismul omului care se consideră „drept” este la fel de departe de adevăr ca şi opusul lui. Cu ajutorul discernământului, o viață condusă de conştiința noastră nu se poate niciodată degrada până la fanatism. În fapt, viețile cele mai nobile sunt cele în care găsim măsură şi discernământ. „Inima omului”, am citit cândva într-o carte de înțelepciune orientală, „nu-l minte niciodată ‒ cel care minte e totdeauna creierul”. Acesta e unul din cele mai profunde adevăruri. Atunci când afirmăm despre convingerile inimii că sunt mai valoroase decât cele ale creierului, noi nu ne referim, fireşte, la decizii de natură intelectuală sau pur mecanică.

Poruncile inimii pot fi urmate numai dacă se sprijină pe curaj şi credință. Curajul este necesar pentru a fi în stare să abandonăm frica; iar credința pentru a putea să ne încredem în Dumnezeu. Oare Keyserling nu mi-a spus mie la Darmstadt că Spiritul era pentru el rezultatul Curajului şi al Credinței? Ceea ce el numea Spirit, alții numesc Adevăr sau Dumnezeu. (Oamenii care au vreo obiecție față de cuvântul Dumnezeu îl pot înlocui prin orice cuvânt care exprimă în opinia lor impulsul conducător al vieții, cum ar fi „Absolutul”, „Sensul Vieții”, „stația centrală de putere”, sau oricare dintre cuvintele la modă.)