Descriere

Jaques Ellul pare să ne așeze o oglindă în fața ochilor în care ni se relevă o imagine exactă a artei moderne și implicit a societății moderne. Sensul pare a fi pierdut, se promovează forme fără fond, arta și creația artistică a oamenilor este de-a dreptul invadată de tehnică și metodele ei eficiente, impersonale, lipsite de conținut și estetică.

Imperiul nonsensului

Jaques Ellul
42 RON

Adauga in cos

Estimare livrare curier:
14 august

Din colectia: Dincolo de Orient și Occident

Poate vă interesează și următoarele cărți

Recenzii Imperiul nonsensului

Revista Argeș, Anul XXII (LVI), nr. 6 (480), iunie 2022 de Octavian Soviany

Jacques Ellul a fost una dintre cele mai provocatoare personalități ale secolului XX. Personaj proteic, cu multiple disponibilități, el a refuzat cu obstinație să se cantoneze într-un singur domeniu: a fost teolog, filosof, sociolog, istoric al instituțiilor, profesor de istoria dreptului, concretizându-și activitatea în vreo 60 de cărți. Opera sa e cunoscută pentru viguroasele sale accente contestatare și provoacă încă numeroase idiosincrazii, atât în cercurile de dreapta, cât și în cele de stânga, căci Ellul nu a acceptat niciun fel de înregimentare, nici ideologică, nici politică, din moment ce - așa cum mărturisea - „nimic din ceea ce am făcut, trăit sau gândit nu poate fi înțeles dacă nu se raportează la libertate.” Iar pentru el „a exista înseamnă a rezista” la presiunile mediului social, la conformismele de tot felul și la locurile comune. Și pentru că în cele din urmă chiar și nonconformistul Ellul trebuia să primească o etichetă, a fost catalogat în cele din urmă drept un „anarhist creștin”, formulă care trebuie însă privită cu multă prudență, pentru că este reducționistă (ca toate etichetele), iar de la un punct încolo, greșită, căci deși el însuși s-a recunoscut „foarte apropiat de anumite forme de anarhism”, gânditorul a repudiat cu fermitate recursul la violență. Jacques Ellul s-a născut 6 ianuarie 1912 la Bordeaux. A studiat la liceul Longchamp, apoi la facultatea de drept din orașul natal, obține licența în 1932, ia titlul de doctor în 1936. Botezat catolic, s-a convertit la 18 ani la protestantism. A ținut cursuri la facultățile de drept din Montpellier, Strasbourg și Clermont-Ferrand, iar în 1940 a fost îndepărtat din învățământul universitar din cauza atitudinii sale critice față de regimul mareșalului Pétain. În aceste condiții, pentru a-și întreține familia, Jacques Ellul va fi nevoit să devină fermier, exploatând o mică proprietate agrară, la Martre, în Gironde. În timpul ocupației hitleriste, ferma lui Ellul a fost centrul unei rețele a Rezistenței franceze. După Eliberare, este readmis în învățământul superior și va preda (începând din 1944 și până la sfârșitul vieții) la Bordeaux, rămânând un „provincial” străin de cercurile pariziene, unde se făceau și se desfăceau gloriile vieții intelectuale. Lucrările pe care le va publica nu vor trece însă neobservate, stârnind luări de cuvânt favorabile, dar și numeroase adversități. Jacques Ellul a decedat la 19 mai 1994, lăsând în urmă o operă impresionantă. Printre cele mai semnificative scrieri ale sale se numără Omul și banul (1954), Tehnica sau miza secolului (1954), Propagandele (1962), Iluzia politică (1965), Metamorfoza burghezului (1967), Autopsia revoluției (1969), Trădarea Occidentului (1975), Sistemul tehnicist (1977), Imperiul Nonsensului (1980), Subminarea creștinismului (1984). A fost Jacques Ellul un gânditor creștin? Și da, și nu în același timp. Credința lui nu poate fi pusă la îndoială, iar „convertirea” sa este, ca și în cazul lui Pascal, rezultatul unei experiențe sufletești neobișnuite. Într-un interviu acordat lui Patrick Chastenet, gânditorul bordelez mărturisea în această ordine de idei: „Aș prefera să nu vorbesc despre asta. Convertirea masivă, aș spune brutală, s-a produs într-o vară, în timpul unei vacanțe petrecute la niște prieteni, la Blanquefort, aproape de Bordeaux. Trebuie că aveam șaptesprezece ani, pentru că era după examenul de bacalaureat. Eram singur în casă, mă îndeletniceam cu traducerea lui Faust, când am simțit o prezență incontestabilă, ceva înspăimântător, stupefiant, care m-a copleșit pe neașteptate, iată tot ce pot spune. (...) După aceea mi-am spus: «A fost prezența lui Dumnezeu» (...) Am înțeles numaidecât că trăisem o convertire și a trebuit să verific pe urmă cât era de temeinică. I-am citit la șaptesprezece ani pe Celsus, pe d’Holbach, pe Marx - pe care îl cunoșteam deja într-o oarecare măsură - dar credința mea s-a dovedit rezistentă. Întâlnirea cu Dumnezeu mi-a bulversat ființa în totalitate și mi-a reciclat felul de a gândi.” Adeziunea lui Ellul la învățăturile Evangheliei a fost deplină, dar raporturile lui cu religia instituționalizată și cu biserica vor fi tensionate și dramatice. Abandonează catolicismul, se simte mai apropiat de teologia protestantă neliniștită a lui Kierkegaard și Karl Barth și nutrește convingerea că, pentru a fi cu adevărat puternică, credința trebuie verificată permanent cu ajutorul rațiunii critice, astfel încât îndoiala nu o slăbește, ci, dimpotrivă, doar ea o poate nutri și fortifica. Jacques Ellul va ajunge astfel un critic înverșunat al creștinismului oficializat, considerând că după instituționalizarea sa prin Edictul de la Milan acesta a fost deturnat de la sensul său inițial, transformându-se într-un complice al puterii politice, care trădează învățătura lui Hristos și sfârșește prin a se converti într-o ideologie anticreștină. Această metamorfoză a fost analizată pe larg întruna dintre cărțile sale fundamentale, Subminarea creștinismului, la începutul căreia autorul afirma: „Întrebarea pe care vreau s-o schițez în această carte este una care mă tulbură adânc: ea mi se pare insolubilă în stadiul actual al cunoștințelor mele și îmbracă aspectul grav al unei ciudățenii istorice. Poate fi formulată cât se poate de simplu: cum se face că dezvoltarea societății creștine și a Bisericii a dat naștere unei societăți, unei civilizații, unei culturi în totală opoziție cu ceea ce citim în Biblie, cu ceea ce constituie textul indiscutabil al Torei, al profeților, al lui Iisus și al lui Pavel în același timp? Am zis bine în totală opoziție. Căci contradicția nu apare într-un singur punct, ci în toate punctele. (...) Revelația a fost remodelată progresiv, reinterpretată în practica de zi cu zi a creștinătății și a Bisericii. Criticii n-au vrut să ia în considerare decât această practică, această realitate concretă, refuzând să se refere la adevărul Scripturilor. Or, nu este vorba doar despre o deviere de la acesta, ci de o contradicție radicală, esențială, de o adevărată subminare”. Dacă n-a fost un gânditor creștin tocmai canonic, Jacques Ellul a fost cu atât mai puțin un marxist, așa cum s-au grăbit să-l califice unii glosatori pripiți și superficiali. Dimpotrivă, gânditorul din Bordeaux a fost unul dintre criticii cei mai avizați al marxismului, pe care l-a cunoscut temeinic, l-a considerat o ideologie, mortificată ca toate ideologiile și i-a contestat majoritatea conceptelor fundamentale: materialismul, prioritatea acordată factorului economic, teoria luptei de clasă și a revoluției, ideea comunismului. E la fel de adevărat însă că Ellul a preluat elementele încă viabile ale teoriilor lui Marx. A fost - în spirit marxist - un critic al capitalismului, dar și un critic, la fel de lucid și de necruțător, al regimurilor comuniste, al căror suport ideologic nu a fost însă marxismul - e bine de precizat acest lucru - ci leninismul. Căci tezele lui Lenin s-au abătut de la una dintre ideile fundamentale ale lui Marx și de la perspectiva strict dialectică a acestuia: aceea că revoluția proletară va izbucni simultan în toate țările capitaliste dezvoltate. Motiv pentru care bolșevismul a fost criticat și tratat cu neîncredere de liderii marxismului european, în frunte cu Karl Kautsky și Rosa Luxemburg, căci conform schemei lui Marx, revoluția proletară nu avea cum să reușească într-o țară aproape lipsită de proletariat, cum era Rusia în 1917, iar prăbușirea sistemului leninist era previzibilă de pe atunci, cu toate că a survenit abia peste șapte decenii.

Fragment Imperiul nonsensului

Jacques Ellul și hainele cele noi ale împăratului

Neîndoielnic, Jacques Ellul a fost un mare spirit contestatar, un critic al societății contemporane, pe cale de a se transforma într-un uriaș mecanism în care individul nu mai reprezintă decât o piesă lipsită de însemnătate. În opinia lui, societatea occidentală a ultimului secol (care le succede societăților „naturale”, ca de pildă societatea medievală europeană și celor „industriale”, cum a fost societatea occidentală a secolului al XIX-lea) este una „tehnicistă”, în care rolul de factor determinant îi revine tehnicii. Aceasta și-a extins influența în toate domeniile, a proiectat omul într-un nou mediu de viață, cel „tehnic”, căruia îi este anevoie să se adapteze și în care trebuie totuși să supraviețuiască, i-a modificat necesitățile, stilul de viață, mentalitatea și, în cele din urmă destinul. Tehnica, constituită într-un sistem, care include și omul, are tendința de a-și subordona întregul ansamblu social, transformându-l într-o Megamașină, dar această tendință (consideră Ellul) mai întâmpină anumite obstacole, mai cunoaște mici derapaje și incoerențe, astfel încât societatea tehnicistă nu reprezintă o oglindă întru totul fidelă a sistemului, iar în interiorul ei, omul, deși supus unui continuu proces de reificare, mai dispune încă de o anumită marjă de libertate.

În această ordine de idei, Imperiul Nonsensului (1980) se situează în continuitatea lucrărilor fundamentale ale lui Ellul despre tehnică, cum ar Tehnica sau miza secolului și, mai ales Sistemul tehnicist. De data aceasta, gânditorul își propune să ia în discuție rolul determinant al tehnicii în raport cu fenomenul artistic modern. Astăzi „arta, ca orice altă activitate, se găsește situată, în același timp, în societatea tehnicistă și în sistemul tehnicist și tocmai relația cu acest nou mediu mi se pare îndestulătoare pentru a clarifica întreaga realitate a artei moderne. Realitatea și tragicul ei adevăr. Urmând această ipoteză, n-am pretenția de a sonda arta în toate dimensiunile ei, de a propune o explicație a artei prin raportare la condiția umană, nici de a lămuri esența omului prin mijlocirea acestei activități cu totul ieșite din comun. Nu mă voi referi nici la istoria universală a artei, nici la misterele sacre, nici la căutarea neîntreruptă a unui orient pierdut. Nu voi intra în domeniul psihologiei artei, în motivațiile sale profunde, nici în acela al sociologiei artei. Tot așa, teoriile, expuse de atâtea ori, atât de numeroase și atât de pasionante ale filosofiei artei, nu îmi vor reține atenția. Căci voi rămâne cantonat într-o perioadă scurtă a unei istorii lungi, perioada ultimului secol, și voi adopta un singur punct de vedere: acela al relației dintre artă și tehnică pe parcursul acestui secol.” - scrie el.

Din perspectiva lui Ellul, arta contemporană are un caracter esențialmente contradictoriu: pe de o parte vorbește despre o criză a artei, se contestă însăși ideea de artă, se practică anti-arta, anti-literatura, iar pe de altă parte, există o extraordinară proliferare a fenomenului artistic, apar permanent (în mai mare măsură decât oricând), noi curente, noi tendințe, noi orientări, născute dintr-o veșnică goană după nou, care coincide cu ceea ce se întâmplă în tehnică: ca și obiectele create de aceasta, operele de artă contemporane au o existență extrem de scurtă, sunt înlocuite de altele, se nasc și pier aproape instantaneu, pe parcursul unui proces continuu, care pare lipsit de sens și finalitate. Totodată, noua artă este lipsită - consideră Jacques Ellul - de orice legătură organică și reală cu arta trecutului: spre deosebire de aceasta din urmă, care a luat naștere într-un mediu „natural”, arta zilelor noastre se dezvoltă într-un mediu „artificial”, format aproape în exclusivitate din „obiecte tehnice”, iar creațiile ei împrumută natura acestora. O consecință esențială a acestui fenomen este pierderea funcției de simbolizare, prezentă în arta trecutului. Prin simbolizare, opera de artă tradițională se raporta la un plan de semnificații superior, era o modalitate prin care omul „umaniza” lumea înconjurătoare, conferindu-i sens și semnificație. Astfel încât dispariția simbolizării conduce la dispariția sensului, iar arta contemporană capătă astfel aspectul unui „Imperiu al Nonsensului”, măcinat și acesta de o aparentă contradicție, căci în interiorul său se manifestă două tendințe opuse la prima vedere: arta „cu mesaj” și arta „formalistă”, care se pretind, fiecare în felul său, revoluționare. Arta „cu mesaj” este esențialmente contestatară: ea contestă societatea actuală, vorbește despre alienarea omului în această societate; avem de a face însă cu o contestație lipsită de obiect, căci ea rămâne în genere o critică de pe poziții marxiste a capitalismului, o contestație politică, ce are în vedere aspecte ce au dispărut de mult din societatea capitalistă de astăzi. Iar, atâta timp cât nu atacă rădăcinile răului, respectiv tehnica și sistemul tehnicist, contestația este nu numai îngăduită, ci face parte efectiv din sistem. Ea are o funcție compensatorie: îi infuzează omului senzația unei aparente libertăți, ajutându-l să supraviețuiască într-o lume ostilă, în care, fără asemenea compensații, această supraviețuire ar deveni problematică. Iar artistul protestatar devine astfel, cu sau fără voia lui, un complice, un instrument al sistemului.

La celălalt pol se situează arta „formalistă”: artiștii care aparțin acestei orientări contestă existența vreunui mesaj al operei, considerând că actul creației se reduce la o elaborare de forme, care se întemeiază pe modele și pe teorii tot mai abstracte, iar produsul artistic nu este decât ilustrarea unor anumite tehnici, asupra cărora artistul sau comentatorul se lansează în teorii formulate într-un limbaj abscons și greu accesibil nespecialistului. Astfel încât s-a ajuns la situația în care teoria prevalează în fața creației; pentru a fi înțeleasă, opera de artă are nevoie de explicațiile criticului, care este astăzi auxiliarul indispensabil al artistului și în ultimă instanță, este cel face și desface gloriile artistice. Iar „formalistul” (care recurge adesea la mijloace tehnice extrem de sofisticate și lucrează de multe ori asistat de calculator) este la fel de integrat în sistemul tehnicist, la fel de subordonat acestuia ca și artistul contestatar. Și deși se proclamă drept un arhetip al „omului liber”, deși consideră că dispun de o libertate absolută, și unul și celălalt sunt total dependenți de sistem. Iar creația lor e doar o expresie a neantului.

Și se naște astfel, în mod firesc, întrebarea dacă arta contemporană mai este cu adevărat artă. Jacques Ellul socotește că nu, cel puțin nu în sensul în care termenul de artă a fost întrebuințat până în prezent.

Criza artei este expresia unei crize a omului, generate de efectele integrării lui într-un sistem tehnicist.

Este o criză fără ieșire?

Nu, atâta timp cât societatea nu e expresia deplină a sistemului tehnicist și nu s-a transformat încă într-o Megamașină.

Iar cartea lui Jaques Ellul se termină într-o notă, totuși foarte reținută, de optimism. 

„Totul trebuie luat de la început” - scria el. „Este vorba să se conștientizeze mai întâi că, de un secol încoace, arta a pornit-o pe un drum greșit, s-a supus puterilor, a mărturisit doar falimentul omului. Este vorba să se conștientizeze apoi că arta nu își va regăsi vocația, valoarea și adevărul urmând o cale științifică. Dar evident că acest sens și aceste valori nu pot veni din exterior, nu pot fi propuse de un intelectual, de un filosof, de un moralist, artistul este cel care trebuie să redevină creator, nu doar de forme și combinații, ci un creator autentic, împreună cu grupul sau societatea, a ceea ce va fi recunoscut de acum înainte drept sens și valoare. Și aceasta nu printr-un discurs intelectual sau moralizator, care n-ar avea nicio trecere, ci printr-o redescoperire profundă, care să-i infuzeze întreaga operă. să fie receptată și să ia amploare, după ce tentativele lui Böll, West, Chagall, Dali, Bunuel, Bergman, Fellini, Saint-John Perse, Neruda  au fost sortite eșecului. Cine va duce oare barca în larg?  

Este nevoie de o comprehensiune esențială, de o comprehensiune și nu de o fenomenologie. Este nevoie de îndrăzneala de a-i sfida pe acești monștri computerizați. Este nevoie de speranța care să ne facă să pășim înainte ca niște învingători și pentru a învinge. Trei coloane pe care poate s-ar putea edifica o artă nouă, care să însemne exodul din acest timp și exordiul unui discurs nou pe care trebuie să-l rostim dacă vrem să i ne sustragem matematicii destinului.”

Concluziile lui Ellul sunt desigur greu de digerat de o mare parte dintre artiștii contemporani. Unora pot să li se pară exagerate și alarmiste. Dar chiar dacă nu sunt acceptate, ele s-ar cuveni, cel puțin, să dea de gândit.

Problemele ridicate în Imperiul Nonsensului sunt reale și ar trebui să-l preocupe pe fiecare artist și să-l conducă fatalmente la întrebarea: Totuși încotro merg arta și literatura actuală? Dacă totuși - ca în povestea lui Andersen - împăratul e în pielea goală?

                                                                                                    Octavian Soviany

 

Cartea a fost adaugata in cos