Filosoful Louis Jugnet scrie undeva că „Psihanaliza este legată de o falsă filosofie materialistă, relativistă şi hedonistă, ce se sprijină pe enorme sofis­me logice, teoria sexualităţii fiind inadmisibilă şi inacceptabilă.

Cititorii însă ar putea replica: Totuşi, ea vindecă… Nu există nicio contradicţie între a spune că psihanaliza este un fals în sine şi că unii se trezesc vindecaţi, la o adică”.

Gaston Bardet continuă în acelaşi sens: „Fondată pe un vast cerc vicios, nu doar pe o falsă filosofie, ci și o falsă interpretare a proce­selor mintale, psihanaliza este pe cale de dispariție, în ciuda urletelor furioase ale maso­neriei sale sexuale”.

„Freud a minţit!” Titlul acesta pare sever, fără sens, injust? Este dreptul fiecăruia şi al tuturor să critice un autor dacă au argumente serioase în acest sens. Că un autor celebru este acuzat de minciună, poate să pară şi mai grav. Totuşi, ar putea fi vorba de vreun artificiu născut din nevoia de a frapa cu orice preţ. În orice caz, este vorba de o acuzaţie virulentă, care trebuie justificată.

Iată o triplă justificare, în contul lui Jean GAUTIER:

1). Freud s-a jucat cu omul, neţinând cont că acesta este deopotrivă corp şi spirit, cele două fiind inseparabile. El nu a vrut să admi­tă evi­denţa că trupul are o influenţă asupra spiritului, una cel pu­ţin la fel de puternică şi efectivă ca aceea a spiritului asupra corpului.

2). Freud a respins cu încăpăţânare toate fenomenele funcţionale, mai ales procesele şi influenţele glandulare, acceptând numai pe cele psihologice, ajungând astfel la o mulţime de falsuri şi inexactități.

3). Freud a abordat studiul spiritului omenesc cu un astfel de dog­ma­tism, rigiditate şi prejudecăţi încât, el însuși s-a plasat în opoziţie totală cu tot ce se ştia, cu tot ce se descoperise înainte de el. El a recunoscut că s-a plasat în această opoziţie, când, la univer­sitate, studenţii nu i-au acordat încrederea pe care el o sperase. Singur s-a plasat în această situaţie, singur s-a împietrit în aberaţii iremediabile. Nu putem încălca şi batjocori constatările milenare ale oame­nilor din toate epocile.

Acestea sunt principalele motive pentru care, după cum spune Dr. Gautier, „soarta operei lui şi judecata noastră asupra acesteia, este după cum singur le-a voit, singur le-a conceput”.

De ani şi ani, criticii lui Freud şi ai Psihanalizei s-au înmulţit, atât pentru pretinsul aspect medical şi terapeutic al psihanalizei, cât şi pentru detestabila filosofie a unei caricaturi omeneşti mânate exclusiv de instinct, mai ales pretinsul instinct sexual. Totuşi, până în zilele noastre, a fost destul de dificilă formularea unei adevărate critici ştiinţifice la adresa psihanalizei şi a freudianismului. Motivul principal este că psihicul ţine încă, în bună măsură, de mister, în ciuda efor­turilor unor Charcot, Janet, Babinski, a cercetărilor privind loca­li­zarea cerebrală a isteriei şi altor tulburări de personalitate. Ce legătură poate exista între tulburări psihice ca acestea şi localizările cerebrale căutate de unii şi de alţii? Cercetările asupra schizofreniei cu influenţe psihomotrice, conduse de profesorul H. Baruk, au arătat că tulburările respective au o cauză fiziolo­gică, funcţionarea întregului domeniu psihosomatic explicându-se prin fizio­logie, prin funcţionarea între­gului organism.

Ca savant, Babinski nu concepea că tulburările psihice pot să apară fără o bază tangibilă, în afara substratului fiziologic funcţional. Acesta a fost atu-ul lui faţă de Freud, care a făcut abstracţie de orice proces funcţional, bazându-se pe vise şi ficţiuni psihice. Babinski considera că tulburările de personalitate nu depind de localizarea organică şi nu accepta existenţa unui raport între centrii cerebrali şi tulburările psihice. El avea dreptate, dar la vremea respec­tivă nu se punea problema primatului endocrin faţă de cel nervos.

Freud se arătă indecis, o vreme, ezitând să res­pingă dintr-o dată elementele ce i-ar fi putut justifica ideile pe baza unor oarecare certitu­dini fiziologice. În august 1896, el scria amicului său Fliess: „Poate îmi vei procura terenul fiziologic solid, pe care aş putea stabili cele ale mele, fără a încerca să le explic prin psihologie”. E. Jones, biograful lui Freud, subliniază că „Freud nu s-a putut elibera uşor din chingile neurologiei, care i se părea o bază ştiinţifică sigură”.

Freud demarase prost de la bun început în cercetarea cauzelor tulburărilor funcţionale pe creier şi centrii nervoşi, nucleele piramidale, cerebel etc., fără să depăşească tradiţia psihiatrică a vremii respective. Babinski se axase pe două idei opuse. Deşi important, efortul lui Babinski nu a fost foarte fecund, mai ales pentru cei ce ştiu că, de peste 30 de ani, Jean Gautier vorbea despre nebănuita importanţă a sinergiilor endocriniene în geneza tulburărilor psihice, rolul principal, în toate procesele de adaptare, revenind glandei tiroide, geni­tala interstiţială urmând-o în importanţă, mai ales în echilibrul şi stabilitatea glandulară a individului.

Cât priveşte tulburările psihice ale personalităţii, de exemplu isteria, Freud şi Babinski nu puteau spune că aceasta are o localizare cerebrală precisă, lucru dovedit, în final, de Babinski. Trebuia găsită o altă cauză. Aşa a ajuns Freud la ideea incon­ştientului. Ce este inconştientul freudian? Mai întâi, inconş­tientul este o ipoteză – o spune el însuşi, în primul capitol din Abrégé de psychanalyse (Rezumat de psihanaliză): „Majoritatea filoso­filor… declară că existenţa unui psihism inconştient este o absur­ditate. Totuşi, exact asta trebuie să presupună psiha­naliza, ceea ce constituie a doua noastră ipoteză”.

În realitate, inconştientul psihanaliştilor nu există, lucru demonstrat de Dr. Gautier în cartea sa. Inconştientul este, oarecum, suma înre­gistrărilor noastre automate, memorizate în celulele cerebrale. Este vorba de automatisme ner­voase, ce nu există decât în cadrul proce­selor endocrine de care depind în mod direct înregistrările ner­voase. Pentru Gautier, în cadrul proceselor normale, ca şi în cazul tul­bură­rilor, viaţa de relaţie este rezultatul reversi­bi­lităţii feno­mene­lor psihice, al interacţiunilor constante dintre adaptările de ordin endo­crin şi auto­matismele nervoase. Iată ce scrie Gaston Bardet: „Pose­dăm funcţii psihice numite memorie şi imaginaţie; inconştientul nu este o «nouă funcţie», apărută în secolul XX. Este vorba despre un fals nume dat memoriei. De ce să păstrăm, să menţinem această deghizare care creează confuzie generală… După cum a arătat filosoful brazilian Almir de Andrade, în urmă cu 20 de ani, dacă observaţiile lui Freud n-ar fi fost viciate de un a priori, ele ar fi trebuit să-l conducă la abandonarea ipotezei inconştientului, imediat ce aceasta a fost formulată…«El ar fi trebuit să renunţe definitiv la inconştientul dovedit ipoteză rudimen­tară, sterilă, nulă; în locul inconştientului, Freud ar fi trebuit să lăr­gească, să extindă conceptul de conştiinţă.»”

După inconştient, altă idee absurdă a lui Freud a fost instinctul sexu­al, veritabilul deus ex machina al psihanalizei. Ce este acest salvator, acest Mesia protector, apărător şi eliberator? Instinctul sexual freudian este o ipoteză în plus, tot nedovedită ca şi inconştientul. Freud însuşi o spune în Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii: „Pentru a explica nevoile sexuale ale omului şi animalului, Biologia recurge la ipoteza instinctului sexual”.

În realitate, la om, instinctual sexual nu există, după cum o demon­strează Dr. Gautier. Omul are doar tendinţe sexuale, ceea ce este cu totul altceva, un ceva care ne separă de animale. Vorbind de Freud, în cursul de la Bruxelles, Paul Sollier refuză „princi­palele tâm­penii ale acestui mare simplist, de la care ne-a rămas termenul de «com­plex», care este amestecat cu toate şi cu orice. Complexul lui Oedip este însă un scandal, un caraghioslâc…”

„Este surprinzător şi de neînţeles, scrie Gautier, că originea între­gului sistem psihanalitic se sprijină pe ipoteze, pe care psihanaliştii le-au adoptat fără să înțeleagă că supoziţiile lor fanteziste se bazează pe aparenţe, pe tendinţe sentimentale, și nu pe veritabilele cauze ale proceselor respective”.

Ipotezele se emit, dar apoi se verifică! În lipsa unei veritabile verificări ştiinţifice, am fi fost în drept să sperăm că rezultatele terapeutice ale psihana­lizei vor sfârşi prin a dovedi îndreptăţirea celor două ipoteze. De zeci de ani, toată lumea aşteaptă. Vorbind despre cartea lui A. Fabre-Luce, Hansen Catta repetă exact ceea ce acesta a spus despre Sigmund Freud: „Ceea ce acesta a spus adevărat nu este nou, iar cele noi spuse de el nu sunt adevărate”.

Cum se explică succesul freudianismului, al psihanalizei – să fie vorba despre atracţia noului, despre seducţia superficialității? – fără nici un bagaj serios de cunoștințe, doar câteva observaţii, interpretări seducă­toare, dar abracadabrante, o mul­ţime de ipoteze neverificate din punct de vedere ştiinţific?

După numeroasele critici ale freudianismului, psihanaliza este pe cale de dispariţie, audienţa ei fiind tot mai slabă. Mulţi încep să se întrebe dacă Freud a crezut cu adevărat în teoriile psihanalizei. Pe tema asta, toate îndoielile sunt permise. Thomas Molnar, profesor la Univer­sitatea din New York, povesteşte cum i-a răspuns Freud viitorului său discipol Kardiner, care voia să ştie mai multe despre Totem şi Tabu, faimoasa teorie a psihanalizei: „Ooo, i-a răspuns Maestrul, nu trebuie să o luaţi în serios. Am inventat-o într-o dumi­nică, după-amiaza, pe ploaie…”

Pe de altă parte, potrivit lui E. Jones, faţă de ruptura ce se profila între Freud şi Jung, primul l-ar fi implorat pe al doilea, care îi era prieten: „Promi­teţi-mi că nu veţi abandona niciodată teoria sexuală, care este esenţială. Din ea trebuie să facem o dogmă, un basti­on inviolabil şi invincibil”.

Subliniez spusele lui Freud, către Ferencsi și Jung, în timp ce erau pe vaporul ce-i ducea la New York, în 1909: „Ăştia habar n-au că le băgăm mortul în casă, că le aducem ciuma”(E. Jones).

Acelaşi Gaston Bardet spune că „Psihanaliza este o religie, cu fana­ticii şi cu schismaticii ei. O religie cu «seminariile» ei, în care sunt trataţi «laicii», adică psihanaliştii ce nu sunt încă medici… Trebuie să fi iniţiat, pentru a deveni «pur». Fiecare analist trebuie să fie psiha­nalizat de două ori, pe cât posibil, de către doi «iniţiați», ei înşişi psihanalizaţi în prealabil… Trebuie ca sistemul psihanalist despre lume să se substituie ideilor de conştiinţă morală, pe care un candidat le-ar mai putea avea.

Freud a fondat un Ordin secret, o fraternitate cu reuniunile şi lim­bajul ei secret. În 1920, la şase dintre discipolii săi le-a încredinţat câte un inel cu agată, piatra tulbure și simbolul propriei lor… sclavii. Este vorba de o adevărată masonerie, cu loji secrete în lumea întreagă, care se pun pe treabă când «Magul cel Negru» este atacat”, spune Emile Ludwig.

În chip de concluzie, îl cităm pe profesorul H. Baruk, mare psihiatru, care în cartea sa, Eseuri despre medicina ebraică în contextul istoriei evreiești (Essais sur la medicine hébraïque dans le cadre de l’histoire juive), la pagina 172, spune următoarele:

„Pe plan medical, dintre multe observaţii, notăm următoarele:

1). Psihanaliza lungeşte vreme de ani şi ani nevrozele susceptibile uneori de vindecare, printr-o mişcare morală şi afectivă sau prin tratament biologic.

2). Psihanaliza exagerează şi aprinde conflictele prin mecanismul ţapului ispăşitor, aruncând responsabilitatea tulburărilor pe anturaj. De aici crizele conjugale şi revendicările fără de sfârşit, fără niciun profit pentru bolnav, veritabilă paranoie iatrogenă.

3). Psihanaliza nu admite ancheta imparţială în caz de conflict, nu caută adevărul, nu recunoaşte conştiinţa morală, nici problemele soci­ale, cedează adesea în faţa dorinţelor individuale, fără să se preocupe de ceilalţi.

4). Psihanaliza favorizează uneori nevrozele, pe care le separă, injust, de psihozele pe care Freud nu le cunoştea, din cauza unei incomplete practici psihiatrice.

5). Orice acţiune omenească este interpretată de psihanaliză prin inter­mediul dorinţei instinctive, presupunând dorinţe inconştiente neveri­ficate, dorinţa de a ucide persoana iubită, dorinţa victimelor de a se înţelege cu opresorii etc., privilegierea tuturor acestora falsificând relaţiile omeneşti şi introducând pretutindeni o culpabilitate adesea imaginară, neverificată.”

Fie ca această remarcabilă lucrare critică a Dr. Jean Gautier, despre Freud şi psihanaliză, să contribuie la replasarea cunoaşterii Omului pe calea pe care ea nu ar fi trebuit niciodată să o părăsească.