Nu mă mir prin urmare că, după 1990, s-a vorbit ciudat de puţin despre C. Virgil Gheorghiu şi despre romanul său Ora 25, care nu numai că a avut, la apariţia lui (Paris, 1949), un mare succes de critică şi de public (se pare că a fost romanul românesc cel mai vîndut în Occident), beneficiind de prefaţa elogioasă a lui Gabriel Marcel, dar s-a bucurat şi de o ecranizare (1967) din a cărei distribuţie n-au lipsit Anthony  Quinn şi Virna Lisi.

...Johann Moritz a aflat că toţi evreii fuseseră aduşi în lagăr cu ordine de rechiziţie. S-a convins că statul rechiziţiona acum nu numai caii, căruţele şi sacii, ci şi evreii. Dar el nu era evreu. Asta voia să-i spună majorului. Altcuiva nu-i putea spune. Însă majorul nu avea niciodată timp. Acum a reuşit să-i vorbească. Majorul era furios.

– De patru luni, de când eşti aici, îmi produci numai indisciplină! Când deschid uşa cancelariei, dau cu ochii de tine, în fiecare zi ai câte ceva de reclamat! Nu-ţi place mâncarea? Nu poţi lucra? Ţi-e dor de nevastă?

Johann Moritz îşi pregătise un discurs, pe care îl repeta zil­nic. Voia să-i istorisească majorului întreaga poveste.

– Spune scurt ce vrei! a zis majorul.

– Vreau să-mi daţi drumul, a zis Moritz. Eu nu sunt e­­vreu!

– Nu eşti evreu?

Majorul l-a fixat ironic pe Johann Moritz. A luat de pe ma­să registrul cu numele arestaţilor, l-a deschis la litera M şi a citit: Moritz Iacob, 28 ani, căsătorit, doi copii, domiciliu în satul Fântâna. Numele soţiei: Suzana. Nu eşti tu ăsta?

– Eu sunt, a zis Moritz.

– Atunci cum nu eşti evreu?

– Eu sunt, a repetat Moritz. Dar nu sunt evreu!

– Dă-ţi seama de gravitatea declaraţiei pe care o faci! a zis majorul. Orice minciună înseamnă puşcărie. Tu susţii acum că tot ce scrie în acte – şi astea sunt acte militare – este fals. Gândeşte-te bine la ce spui! Ştii ce te-aşteaptă. Mai susţii că nu eşti evreu?

– Nu sunt! a zis Moritz scurt.

– Atunci ce cauţi aici?

– Nu ştiu!

– De ce n-ai spus până acum? a întrebat majorul. Eu am semnat până azi în toate actele că cei 250 de oameni care lucrează la canal sunt evrei. Tu vii acum şi spui că nu eşti evreu! Înseamnă că eu am semnat fals, înseamnă că eu trebuie să intru la puşcărie!

Majorul era acum roşu de furie.

– Meriţi să-ţi dau două perechi de palme, de să-ţi vâjâie urechile o săptămână! Totuşi, eu iau act de declaraţia ta. Dar ce spui tu e grav. De aceea îţi iau declaraţie scrisă. Semnezi cu mâna ta. Cine te-a trimis aici intră la puşcărie, dacă-i adevărat că nu eşti evreu. Dar dacă eşti evreu, atunci părăseşti lagărul şi intri la ocnă, la tăiat sare!

Moritz a rămas în picioare lângă uşă. Majorul a scris o declaraţie şi i-a dat-o s-o semneze. Scria în ea că Johann Moritz nu este evreu şi cere eliberarea.

– Acum poţi să pleci, a zis majorul. Mâine dimineaţă trimit hârtia pe care ai semnat-o. Pe urmă aşteptăm răspunsul.

Moritz zâmbea. Când a ieşit din cancelarie, parcă ar fi ple­­­cat direct acasă. Furierul Ştrul a alergat însă după el şi l-a chemat înapoi. Majorul voia să-i mai spună ceva.

– Ascultă, Moritz, a zis majorul. Eu am 25 de ani de serviciu. Sunt şi tată de familie. Nu vreau să dau cu piciorul carierei din cauza declaraţiei tale. Cazul tău nu e aşa de simplu. Tu ai un nume evreiesc: te cheamă Moritz. De ce te cheamă Moritz, dacă nu eşti evreu? Asta-i una. Vorbeşti idiş? Asta-i a doua. Ai mai pomenit tu un român care să vorbească idiş? Vorbesc eu idiş?

– Am învăţat aici, în lagăr, a zis Moritz. Dacă ştii nemţeşte şi dacă auzi toată ziua idiş, înveţi. Nu e greu!

– Ascultă! a reluat majorul întâi: ai nume evreiesc. Al doilea: vorbeşti idiş. Al treilea: în hârtii scrie că eşti evreu. Pot eu să te mai cred că eşti român? Spune şi tu! Nu pot!

Majorul ţinea declaraţia semnată de Moritz în mână. A trântit-o pe masă ca şi cum ar fi aruncat-o la coş. Lui Johann Moritz i-au dat lacrimile de ciudă.

– Pe Dumnezeul meu că nu sunt evreu, domnule major!

– Asta o s-o stabilim noi mai târziu! a zis majorul. Deo­camdată eu iau act de declaraţie şi scriu ce am constatat eu. Mie îmi place să fiu om drept, aşa am fost toată viaţa! În afară de declaraţia ta, am luat act că ai nume evreiesc şi că nu îi cunoşti provenienţa. Al treilea, am luat act de faptul că vorbeşti idiş, dar scriu în raport că, după cum declară martorii, ai învăţat în lagăr. Când ai venit, nu ştiai! E drept ce spun eu?

– Este! a zis Moritz.

– Acum, altceva! Ce religie ai tu?

– Ortodox, domnule major!

Majorul s-a uitat la Moritz bănuitor.

– Tu ştii cum sunt botezaţi evreii?

– Ştiu!

– Ştii, dar susţii că nu eşti ca ei! şi-a continuat ideea ma­jorul.

– Nu sunt!

– Sigur?

– Sigur, domnule major!

– Treci lângă fereastră, la lumină, şi arată că nu eşti botezat ca evreii! a ordonat majorul.

Johann Moritz s-a apropiat de fereastră. Şi-a desfăcut cu­reaua pantalonilor şi i-a lăsat să cadă. A rămas gol. Apoi s-a uitat la major.

– De ce te ruşinezi ca o muiere? a întrebat majorul N-ai de ce te ruşina! Dă-te mai la lumină şi arată! Trebuie să constat cu ochii mei, ca să ştiu ce să scriu în raport!

Majorul s-a ridicat de pe scaun. S-a aşezat în genunchi la picioarele lui Moritz şi i-a studiat părţile dezgolite. Compara în mintea lui ce vedea cu ce ştia din auzite şi cu ce mai văzuse. Dar nu era lămurit. Gândindu-se că în raport trebuie să scrie exact, s-a ridicat în picioare, roşu la faţă, şi a aprins o ţigară.

– Numai neplăceri îmi faci, Moritz! a zis. Tu crezi că pe mine m-a trimis ţara aici, acum, în timp de război, ca să mă uit la c... tale? Eu sunt militar, băiatule, şi asta nu-i treaba mea! Dar o fac, pentru că vreau sa fiu drept. Poate că-ntr-adevăr nu eşti evreu, şi-atunci nu e drept să te ţin aici!

Majorul a deschis uşa camerei vecine şi l-a strigat pe Ştrul, furierul.

– Cercetează-l pe Moritz, a poruncit el. Raportează-mi dacă e tăiat împrejur după legea evreiască!

Ştrul s-a pus în genunchi la picioarele lui Moritz. El era funcţionar la bancă. Făcea fiecare lucru cu precizie şi cu atenţie. Aşa ca la cifre. A pus mâna şi a privit bine. Apoi a luat poziţia de drepţi şi a raportat:

– Dacă e tăiat împrejur, e numai superficial!

– Ce-nseamnă superficial? a strigat majorul. Mie să-mi răspunzi clar: este sau nu este?

– Precis nu se poate spune! a zis Ştrul. Există o tăietură parţială, dar nu se poate afirma că ea este făcută de rabin sau este din alte cauze.

– După cum vezi singur, a zis majorul, cazul tău este foarte complicat, Moritz! Dar eu trimit hârtiile. Acum ieşi afară! Tu, Ştrul, rămâi să mă ajuţi la scris!

Moritz a ieşit din cancelarie, legându-şi îngândurat pan­talonii....

...... Contele Bartholy a luat în seara aceea masa la un restaurant, împreună cu fiul său, care îi era şi şef de cabinet. La cafea, bă­trânul a întrebat:

– Ce părere ai despre chestiunea lucrătorilor pe care îi tri­mitem în Germania?

– Un adevărat K.O. pe arena politică! a răspuns Lucian. S-a procedat magistral. În loc de lucrători unguri, le trimitem nem­ţilor câteva zeci de mii de străini adunaţi din închisori şi din lagăre. Obrăznicia nemţilor merita o astfel de lecţie! Ideea a fost genială!

– Tu ştii că pentru aceşti lucrători noi primim de la nemţi anumite avantaje! Mai bine zis, ştii că ne sunt plătiţi?

– De la sine înţeles, a zis Lucian. N-o să le dăm nemţilor mână de lucru pe degeaba!

– Şi nu te simţi jignit că tatăl tău a participat astăzi la o vânzare de oameni? a întrebat bătrânul. Negustoria de oameni este ultima treaptă a decăderii morale.

– Eşti amuzant, tată! a zis Lucian. Din cauza asta ai fost indispus toată seara?

– Nu te eschiva! Recunoşti că azi am făcut trafic de sclavi?

– Dacă pui problema astfel, atunci ai participat la un trafic de sclavi, a zis Lucian zâmbind.

– Şi nu te deranjează?

– Ar fi absurd să mă deranjeze, a răspuns Lucian. De altfel, cred că şi la tine adevăratul motiv al indispoziţiei este altul. Ăsta nu poate fi nici măcar un motiv de indispoziţie momentană! Am fost forţaţi să trimitem lucrători în Germania. Dacă n-am fi procedat aşa, ar fi trebuit să trimitem unguri, şi atunci ar fi fost într-adevăr grav!

– Da, din punct de vedere maghiar ar fi fost mai grav, a zis contele. Dar din punct de vedere uman este acelaşi lucru. Noi am vândut oameni vii!

– Astea sunt necesităţile politice, tată! Nu le putem evita!

– Europa a abandonat negoţul de sclavi de sute de ani! Ul­timii oameni vânduţi au fost negrii, în America. Negoţul de sclavi este interzis pe toată suprafaţa pământului. Legile de abolire a sclaviei sunt una dintre cele mai mari realizări ale civilizaţiei noastre. Şi acum întoarcem ceasul istoriei înapoi şi reluăm negoţul de oameni! Din secolul XX ne trezim trans­portaţi brusc în epoca precreştină, sărind peste Renaştere şi Evul Mediu!

– Tată, lucrurile nu trebuie luate atât de tragic! a zis Lucian. În definitiv, pe aceşti oameni nu-i leagă cu lanţuri de mâini şi de picioare în Germania. Acolo au să fie lucrători.

– Nu-i leagă-n lanţuri, fiindcă nu-i niciun pericol să fugă. Societatea modernă are metode de păzire a sclavilor pe care anticii nu le aveau. Şi mă refer nu numai la mitraliere ori la gardurile de sârmă ghimpată sub curent de înaltă tensiune, ci şi la metodele tehnicii birocratice: cartele de mâncare, au­torizaţie poliţienească ca să capeţi pat la un hotel, să te sui în tren, să te plimbi pe stradă sau să te muţi în alt oraş. Nici grecii ori egiptenii nu i-ar fi legat pe sclavi în lanţuri, dacă ar fi avut aparatul tehnic de control pe care l-am inventat noi. Sclavia rămâne însă aceeaşi!

– Cel mai bun lucru este să nu ne mai gândim la asta, a zis Lucian. Tot nu putem schimba nimic! Crezi că se poate pro­ceda altfel? În Germania au fost vânduţi sclavi – cum spui tu – din aproape toate ţările Europei: Croaţia, România, Franţa, Italia, Norvegia... Ce-am putea face noi personal ar fi să ne retragem din guvern şi să luptăm contra Germaniei, fiindcă cumpără sclavi şi obligă celelalte ţări să-i vândă. Atunci ar veni în Ungaria un alt guvern, care le-ar trimite nemţilor mai departe sclavi. Iar noi, chiar dacă am distruge Germania, tot n-am rezolva problema. Locul nemţilor l-ar lua ruşii, care sunt cei mai mari negustori de sclavi din lume, în Rusia sovietelor, fiecare om este proprietatea guvernului bolşevic.

– Şi nu eşti îngrozit de această stare de fapt? a întrebat contele.

– Nu!

– Asta e foarte grav! a zis bătrânul. Înseamnă că nu mai ai respect faţă de fiinţa omenească. Şi tu eşti tot o fiinţă omenească. Deci, nu mai ai respect nici faţă de tine!

– Eu respect fiecare om după valoarea lui, a zis Lucian. Cred că nu ai să-mi reproşezi ceva în acest domeniu!

– Respecţi omul – a zis bătrânul – aşa cum îţi respecţi au­tomobilul, fiindcă este un obiect de o anumită valoare.

– Vezi ceva rău în asta?

– Dar omul pentru valoarea lui intrinsecă de om, îl res­pecţi?

– Sigur că da! N-aş putea produce niciunui om suferinţă, fără să-mi fie milă şi să am remuşcări!

– Nici unui câine nu i-ai produce suferinţă fără să-ţi fie milă, fiindcă ştii că dacă îl loveşti îl doare. Asta este mila faţă de om ca animal viu. Eu vreau să ştiu dacă respecţi omul ca valoare unică, neînlocuibilă, chiar şi atunci când nu are nicio valoare socială şi când nu-ţi inspiră milă ori dragoste ca animal!

– Nu mi-am pus niciodată această întrebare, a zis Lucian. Ştiu însă că respect omul în raport cu valoarea lui socială şi ca animal viu. Toată lumea gândeşte şi simte ca mine.

– Eşti sigur, Lucian, că toată lumea de astăzi gândeşte şi sim­te ca tine?

– Absolut sigur! Aşa cere logica. Omul este o valoare socială. Atât. Celelalte sunt ipoteze.

– Asta este extrem de grav.

– Ce găseşti grav?

– Cultura noastră, Lucian, a dispărut. Ea avea trei calităţi: iubea şi respecta frumosul – obicei învăţat de la greci; iubea şi respecta dreptul – obicei învăţat de la romani; iubea şi respecta omul – obicei pe care l-a învăţat, greu şi foarte târziu, de la creştinism. Numai prin respectarea acestor trei mari simboluri, Omul, Frumosul şi Dreptul, a devenit cultura noastră occidentală ceea ce a fost. Şi acum pierde cea mai importantă moştenire: respectul şi dragostea pentru om. Fără acest respect şi această dragoste, cultura occidentală nu mai există. A murit!

– Omul a cunoscut de-a lungul istoriei epoci mult mai ne­gre decât cea de acum, a spus Lucian. A fost ars în piaţa publică, sacrificat pe altar, sfărâmat pe roată, vândut şi tratat ca un obiect. Nu e drept să fim atât de severi cu societatea contemporană.

– E adevărat ce spui tu, a zis contele. Atunci, în aceste epoci negre, omul era ignorat, şi barbaria practica jertfa umană. Dar noi învinsesem barbaria şi începusem să preţuim omul; această etapă abia pornise. A apărut însă societatea civilizaţiei tehnice, şi tot ce am câştigat şi creat timp de secole a fost distrus. Civilizaţia tehnică a reintrodus dispreţul pentru om, exact ca în barbarie. Omul este astăzi redus doar la dimensiunea lui socială... Nu vrei să plecăm? E târziu!

Lucian s-a uitat la ceas.

– Ceasul meu a stat, a zis el. Vrei să-mi spui cât e ora, tată?

– E ora 25!

– N-am înţeles! a zis Lucian.

– Cred şi eu că n-ai înţeles! Nimeni nu vrea să înţeleagă! Este ora 25: ora civilizaţiei europene!