Universalitatea (adică faptul că astăzi tehnica poate fi întâlnită pretutindeni, iar sistemul tehnic se extinde în toate domeniile) trebuie privită din două puncte de vedere. Există mai întâi universalitatea legată de cadrul și de domeniile de activitate ale omului. Există apoi universalitatea geografică: sistemul tehnic se întinde în toate țările.

Universalismul este deci mai întâi faptul că „globul întreg tinde să devină un uriaș Megalopolis în care parcele de natură care încă îi mai rezistă acestui impact invincibil nu reprezintă decât un fenomen rezidual; starea lui logică și inexorabilă este cadrul artificial fabricat de mașinile automatizate” (A. Molès). Dar semnul acestui universalism este schimbarea de atitudine în raport cu această lume a obiectelor: nu se mai opune o natură, umană, benefică, în armonie cu omul, mașinilor, concepute ca un rău necesar, acceptabil doar în vederea producției; acum există o acceptare pozitivă și bucuroasă a acestora, realizată nu doar ca urmare a beneficiilor materiale, ci și a consumului estetic al mașinii: valorile estetice ale uzinei, ale materialelor noi, ale publicității, ale electronicii, atrag după sine un acord între mijloacele noastre de producție și sensibilitatea noastră. Se ajunge astfel la creația nu doar spontanee, ci conștientă și voluntară, a unui univers de obiecte. Vechii luări în posesie manuale a lumii naturale i se substituie o luare în posesiune mentală, prin simbol și imagine, a lumii tehniciste. Arta este în același timp martorul acestei universalizări și mijlocul nostru de adaptare. Datorită ei, „parcul” de obiecte se reînnoiește mereu în direcția unei mai  bune sensibilizări și acoperă aproape în totalitate ambientalul uman. Prin intermediul ei, tehnica nu se mai mulțumește cu justificarea sa funcțională și pătrunde în lumea esteticii aparent gratuite. De aceea designul mi se pare mai semnificativ pentru acest universalism decât căutările, realmente gratuite, ale artei cinetice, care constituie un reflex al tehnicii pentru esteți, dar nu și crearea unei lumi noi. Însă nu doar ambientalul, în totalitatea lui, ci toate activitățile omului tind să devină obiectul diverselor tehnici. Fiecare activitate a fost supusă unei reflecții de orientare tehnicistă. Fiecare activitate a fost dotată cu instrumente sau cu metode create de tehnică. Nu mai există practic nici un domeniu rămas în afara tehnicii. De la activitățile cele mai modeste până la cele mai elevate, totul este acoperit de procesul tehnicist. Există o tehnică de lectură (așa-zisa lectură rapidă), o tehnică de masticație, toate sporturile devin din ce în ce mai tehnice, există o tehnică a impulsionării culturii, alta a comportării la o reuniune, iar această enumerare ar putea continua la nesfârșit. Nu e vorba numai de faptul, bine cunoscut, că în cadrul fiecărei activități se multiplică numărul mașinilor care implică un anumit comportament, ci și de acela că activitatea, ea însăși, devine tehnicizată: există o conjuncție între aparat și metodele lui de utilizare și tehnicizarea gesturilor, activitățile independente ale aparatului. Există, pe de o parte,  „echipamentul” de care dispunem, iar, de cealaltă parte, cea mai bună modalitate de a acționa în cutare sau cutare împrejurări pentru a se obține cutare și cutare rezultate. Interpenetrarea celor două procese este cea care generează universalismul tehnic la nivelul individului și, în același timp, universalizarea procesului de consum tehnic, și nu e vorba doar de mașini, ci și, de exemplu, de medicamente, a căror generalizare produce un comportament specific. Acesta este condiționat de automobil, de posturile de televiziune, dar, în același timp, și de tehnicile de relaxare sau de dinamica de grup.

Simondon a arătat excelent cum învățământul, al cărui model care, după el, este cel asumat prin Enciclopedie, este în concordanță cu avântul tehnicist, fiind el însuși tehnicizat. El este astfel „de două ori universal”, prin publicul căruia i se adresează și prin informația pe care o oferă. E vorba de cunoștințe destinate tuturor. De cunoștințe oferite în spiritul celei mai largi universalități posibile, după o schemă circulară, care nu presupune niciodată o operație tehnică limitată la ea însăși, ci e mereu legată de altele și se bazează pe un număr redus de principii. Pentru prima dată (odată cu Enciclopedia) vedem constituindu-se un sistem tehnic, iar această universalitate consistentă care presupune o rezonanță interioară a  lumii tehnice pretinde ca lucrarea să fie accesibilă tuturor și să se constituie într-o universalitate. Și de aici admirabila concluzie a lui Simondon: „Enciclopedia este un fel de Sărbătoare a Federației a tehnicilor, care își descoperă pentru prima dată solidaritatea”.

Iar acest universalism este marcat de uniformizarea necesităților. Pe măsură ce este atins un anumit nivel tehnic, aceleași necesități apar, se pare spontan, dincolo de diferențierile dintre națiuni și dintre categoriile sociale. R. Aron a arătat cu precizie că „tendința oricărui grup social, ajuns la un anumit nivel al veniturilor, și a oricărei națiuni este aceea de a dori aceleași bunuri pe care le posedaseră grupurile ce le-au precedat în această ascensiune”. Și tot așa, cred că Tauraine are perfectă dreptate când arată că în prezent clasa socială nu mai constituie factorul explicativ al comportamentelor culturale. „Spectatorul de la cinematograf sau conducătorul auto nu-i mai aparțin niciunui grup social și trebuie să efectueze treceri permanente de la lumea muncitorească la masă, la nediferențierea prin vestimentație, prin spectacolele sau competițiile sportive la care participă”. Tehnicile nu-i aparțin unei clase, dar modifică în mod decisiv comportamentele sociale și tind să le uniformizeze, sub masca ideologiilor divergente. Pornind de la asemenea observații, trebuie să reamintim, ceea ce este, desigur, o banalitate, că fenomenul tehnicist modifică stilul de viață în totalitatea lui. Dar aceasta implică universalismul tehnicii. Să ne gândim doar la aparatele casnice: ele au, desigur, un rol pozitiv, dar - așa cum prea bine știm - atrag după ele un stil de viață care a fost definit prin formula „acumulare și solitudine” Femeile sunt copleșite de greutatea lucrurilor pe care le cumpără sau de aceea (încă și mai tiranică) a celor pe care nu are suficiente mijloace ca să le cumpere. Și, pe deasupra, ele efectuează acum de unele singure treburile casnice care altădată implicau o relație, o activitate colectivă. Se produce astfel o răsturnare pe care o numim eliberarea de sarcinile gospodărești neplăcute (și chiar este asta!) dar care atrage după sine sarcini noi și o nouă concepție de viață.

Un articol fundamental al lui Jorge d’Oliveira E Sousa, „Metamorfozele războiului”, demonstrează admirabil că fiecare inovație tehnică acționează asupra sistemului de norme (face să fie anulate anumite interdicții, dinamitează codurile etice considerate desuete, fisurează normele pozitive) cât și asupra sistemului politic internațional. Dar, la rândul lor, normele și sistemele își integrează inovațiile tehnice și reglementează utilizarea acestora, le stabilesc limitele, le impun modalitățile de existență. Ne găsim în  prezența a trei variabile care reacționează una în raport cu cealaltă. Progresul tehnologic a impus preponderența variabilei tehnice, iar discursul tehnologic este în contradicție cu discursul etic și cu cel legalist. Și autorul arată că puterea tehnologică militară a dus la crearea unui fel de feudalitate medievală. Dar ceea ce creează distanța absolută dintre „cei mari” și „cei mici” nu este puterea atomică, este rafinamentul tehnologic (tendința tehnicii spre miniaturizare), căci arma atomică nu va fi folosită niciodată în conflictele locale, în timp ce armamentul electronic „împinge la extrem asimetria dintre combatanți și dintre mijloacele lor”. „Războiul electronic” face să sară în aer discursul etic despre război (orizontul ce se întrezărește nu mai este moartea, ci suferința), armele noi înlocuiesc mediul natural distrus de defolianți printr-un mediu „natural” electronic. „Convențiile juridice și morale tradiționale aparțin unei lumi revolute, lumii războiului convențional. Noile forme de violență, tehnică, nu și-au găsit încă discursul moral potrivit cu propriul lor drept și cu propria lor morală.” Acest articol arată până la ce punct tehnica a devenit autonomă și determinantă.

Trebuie să adăugăm aici și întrebuințarea factorilor chimici care influențează voința, și mai ales activitățile și comportamentele. Să ne gândim la pilula anticoncepțională care transformă relația amoroasă, la tranchilizantele care fac să funcționeze legătura dintre individ și cadrul său exterior (scutindu-l pe om de sarcina de a-și stăpâni el însuși împrejurările și de a-și integra experiențele, căci tocmai această incapacitate face necesară întrebuințarea tranchilizantului), la drogurile multiple cu ajutorul cărora este indusă o experiență mistică și orientată o viață religioasă. Desigur, omul a căutat totdeauna experiențele detensionante (coca) și paradisurile artificiale. Dar și aici, ca pretutindeni în altă parte, diferența constă în transformarea acestor mijloace în procedee tehnice în sensul modern al cuvântului și în integrarea lor în sistemul tehnic general. Actul unui arab care fumează hașiș nu este același cu al unui hippie. Căci unul se situează într-un stadiu pre-tehnic și își extrage motivația, ba chiar și practica, dintr-un anumit număr de deficiențe fiziologice, în timp ce celălalt e situat pe culmea dezvoltării tehnice, iar actul său (care reprezintă doar în aparență o formă de evaziune) devine un mijloc prin care își completează inserarea în sistemul tehnicist. Desigur, unii vor spune: „Pilula sau drogul constituie niște mijloace de eliberare a ființei umane, tânăra este acum liberă etc. Iar utilizarea acestor mijloace este voluntară: reprezintă un instrument care ni se pune la dispoziție. Asemenea reflecții pornesc mereu de la supoziția că ființa umană este  invulnerabilă și autonomă. Or, noi am arătat că omul este de la bun început integrat în sistemul tehnicist și modificat de acest sistem. El se folosește de mijloacele amintite ca de o completare, ca de o expresie, ca de un semn, ca de un adjuvant al tehnicilor generale pe care le întrebuințează necontenit. Aceste produse nu fac decât să-l condiționeze în aceeași direcție. Dar, încă o dată: noi nu ne ocupăm aici cu judecăți morale (respectiv dacă e bine sau rău), nici cu problema libertății (respectiv dacă acționând astfel suntem liberi sau aserviți). Nu acesta e obiectul lucrării de față. Căutăm să arătăm doar extinderea sistemului tehnicist în toate domeniile vieții umane, pe care le absoarbe și le modifică. Tehnica își găsește aplicația în sectoarele cele mai diverse. Nu există niciun domeniu în care n-ar putea să pătrundă: multă vreme s-a crezut că în muncile agricole s-ar putea introduce o oarecare mecanizare, dar nu mai mult. Actualmente, munca din sectorul agrar este inundată de tehnici biologice, chimice, tehnică a creșterii intensive a porcilor și vițeilor, tehnică a culegerii mecanice a fructelor, tehnică a desțelenirii pământului și a lichidării vegetației de câmpie spontane, astăzi până și calculatorul poate fi aplicat la „muncile câmpului”, deși greu ne-am putea închipui două sectoare mai îndepărtate unul de celălalt. Și totuși există sarcini esențiale asigurate de calculator - de exemplu contabilitatea unui ansamblu de exploatări (în Charente-Maritime), căruia i se va adăuga în curând un serviciu de gestiune agricolă. Interesant este faptul că e vorba de mici agricultori (25 000 în Charente-Maritime, unde experiența a început de la proprietăți medii de 25 de hectare) care sunt obligați să se asocieze pentru a putea beneficia de un asemenea sistem și pentru a căpăta o anumită formație tehnică, pornind de la care reușesc să economisească foarte mult timp.

Onimus (Asfixia și strigătul) a evidențiat excelent invazia tehnicii în domenii atât de îndepărtate ca dragostea și religia. Dragostea „se reduce la plăcere și la tehnicile provocatoare de plăcere... Sunt publicate și răspândite rețete de a se face dragoste, cu scheme și cu moduri de întrebuințare… Sexul se reduce la o succesiune derizorie de procedee mecanice”. Unul dintre marile domenii care, împreună cu moartea, se sustrăseseră până acum tehnicii, e astfel inundat de aceasta. Ceea ce nu trebuie să ne mire, dar atrage după sine două observații esențiale. Prima dintre ele se referă, evident, la caracterul, ca întotdeauna, reducționist și separator al tehnicii: dragostea poate deveni tehnică doar cu condiția de a fi privată de orice sentiment, de orice angajament, de tot ce înseamnă dăruire, elan sau pasiune, tocmai de ceea ce dragostea are sărbătoresc, și de a fi redusă la act. Astfel redusă și separată de globalitatea ființei, dragostea poate fi într-adevăr tehnicizată. Actul sexual separat de viață (cea a protagoniștilor și cea a ființei căreia i-ar putea da naștere) este un mecanism. Dar faptul de a propune și de a difuza anumite tehnici (de la „pilulă”, la Kama-Sutra) îl transformă obligatoriu într-o tehnică, ceea ce conduce la reducția și separația despre care vorbeam: acestea constituie, mereu și de fiecare dată, rezultatul aplicării unei tehnici.

A doua remarcă se referă la faptul că promotorii fervenți ai acestei tehnicizări sunt oamenii de stânga, revoluționarii, progresiștii, împătimiții de libertate; acești demagogi ai libertății se luptă vitejește cu obscurantismul moral al trecutului pentru a impune amorul liber. Dar, prinși, ca de fiecare dată, în propria lor capcană, ei ajută de fapt universul tehnicist să facă un pas (și ce pas!) înainte, sunt niște mitomani ai libertății, dar în realitate - sclavii tehnicizării, transformă astfel dragostea în opusul ei și sterilizează dintr-o singură lovitură și dragostea și sărbătoarea care ar trebui să o însoțească.

Onimus a evidențiat, de asemenea, invazia tehnicii în domeniul religios. „Înnoirea religioasă” din ultimii ani, orientată spre Yoga și Zen, rezultă, într-adevăr, din descoperirea tehnicilor religioase și din faptul că anumite religii se pretează mai bine decât altele tehnicizării. Ceea ce se caută nu mai este o concepție despre lume sau o rațiune de a trăi, un sens, ci niște tehnici (de contemplare, de vidare a minții, de extensiune a spațiului interior). „În spațiul mental al civilizațiilor tehniciste, cele mai înalte filosofii se degradează în simple rețete.” E vorba mereu de aflarea unui procedeu exterior, care pretinde doar un efort minim (caracteristică eminamente tehnică) pentru a se obține același rezultat aparent (extazul infuzat de un drog, amplificarea spațiului spiritual). „Zenul beneficiază de o eficiență perfectă; el cunoaște mijloacele care fac să explodeze structurile discursului și să se elibereze conștiința prin asumarea strălucitoare și definitivă a Absurdului.” Procedeul devine esențial. Iar aceasta exprimă necesitatea extinderii tehnicii în toate domeniile: lumea religioasă devine puțin câte puțin dominată de ea. Era, de fapt, de mult timp oarecum așa; putem afirma că procedeele magice, ritualurile, liturghiile, muzica și tămâia au fost niște tehnici, dar între ele și ceea ce se întâmplă astăzi e aceeași distanță ca și între operația tehnică și fenomenul tehnic. Am câștigat în eficiență, în rapiditate, în ceea ce privește suprimarea efortului. De asemenea, în purism, căci în cadrul noului fenomen tehnic se păstrează doar procedeul ca atare și nu mai rămâne nimic din trama religioasă „naturală”. La ce bun asceza îndelungată a exercițiilor spirituale ale lui Ignațiu de Loyola, dacă putem obține același rezultat cu ajutorul unei pilule? Încă o marcă specifică tehnicii. Ceea ce primează este eficiența - în timp ce un credincios autentic ar spune, tocmai pe dos, că ceea ce trebuie să primeze este asceza. Și în cadrul diverselor mișcări religioase moderne asistăm la aceeași influență a tehnicii: se procedează necontenit la o comparare a tehnicilor și a rezultatelor - este tocmai o caracteristică a procesului tehnicist: adepții își povestesc experiențele și își compară rezultatele. „Conținătorul este pe cale de a înlocui conținutul, metodele izgonesc sensul, un corpus de rețete standardizate este pe punctul de a lua locul credinței.” Trebuie să reamintim că în prezent orice acțiune care se vrea eficace trebuie să i se subordoneze necesarmente tehnicii. Astfel, nu putem admira un guerillero ca pe un reprezentant al omenescului care se confruntă cu tehnologia reprezentată de avion sau de carul de luptă. Nu doar pentru că acesta se folosește, la rândul său, de instrumente pe care i le furnizează civilizația industrială (arme, mijloace de comunicare), ci și pentru că, dacă vrea să învingă, trebuie să fie, înainte de toate, el însuși un tehnician: al organizării (administrație paralelă), al propagandei, al spionajului etc., tehnici care nu sunt mai puțin tehniciste (de multe ori, chiar dimpotrivă) decât pilotarea unui avion. Triumful unui guerillero este întotdeauna un triumf al tehnicii și marchează angajarea țării lui într-o direcție tehnicistă.

Iar aceste tehnici universalizate, inevitabile, se raportează la fel de bine la activitățile individuale, precum și la activitățile colectivităților, ale ansamblurilor, ale organizațiilor.