Interesul meu pentru automobile s-a dublat începând de atunci. Nu mă mai interesam doar de forma caroseriei lor, de faruri și de amenajarea lor interioară; eram pasionat de profunzimea mecanismelor lor.

Ziua în care Delphine mi-a cumpărat de la vânzătorul de ziare din Lézan un exemplar din revista Jurnalul Auto, automobilul a devenit, pentru mulți ani, o ocupație aproape exclusivă. Jurnalul Auto, la care m-am abonat câteva zile mai târziu (primul meu abonament la o revistă, cercetarea prealabilă a dedesubturilor unei asemenea decizii de „adult”, completarea formularului de abonament, completarea cecului, trimiterea prin poștă a plicului, așteptarea primului exemplar…), s-a dovedit a fi o inepuizabilă mină de informații. Am învățat totul despre tehnică, despre istorie, despre cursele de mașini, despre pilotare, despre primele generații, despre origini, despre actualitate, despre termeni. Și mă inițiam, aproape fără să-mi dau seama, în jurnalismul obiectiv.

Jurnalul Auto era, cu toate acestea, departe de-a fi singura mea lectură despre „automobile”. Nenumărate cărți au sosit acasă, cu povești despre istoria automobilelor, nu mai puțin numeroase, începând de la primul vehicul terestru autopropulsat a lui Cugnot până la Ferrari-ul cel mai modern, trecând prin KDF sau pasionanta epopee a Păsării albastre a lui Sir Malcolm Campbell. Cărțile lui Jacques Wolgensinger, povestind aventurile lui Citroën, m-au fascinat chiar înainte de a-l întâlni pe autor, cu care m-am împrietenit. În această perioadă, care se suprapunea cu „epoca mea Proust”, am început scrierea a numeroase romane cu automobile, care însă s-au oprit brusc. În schimb, redactarea Gazetei eșapamentului, despre care voi vorbi mai în detaliu mai departe, nu a făcut decât să întărească iubirea mea pentru tot ce avea patru roți.

Ani de zile am produs o cantitate incredibilă de scrieri, de concepte, de jocuri, de desene tehnice legate de automobil.

Combinând caroserii construite din carton și șasiuri din Lego Tehnic, cream modele funcționale, în jurul cărora inventam tot felul de povești, de jocuri și de activități, mă imaginam inginer, scriind  despre standuri de încercare copiate după cele din Jurnalul Auto, prefăcându-mă vânător de prototipuri, care-și dezvăluia propriile creații, după modelul reportajelor din presa automobilismului. Unul dintre aceste modele, un dragster cu o caroserie asemănătoare cu cea avută de Simca 1100, era atât de reușit, încât l-am fotografiat din toate unghiurile. Am amplasat clișeele, sub o formă foarte minuțioasă, în mijlocul unui text laudativ dactilografiat cu cea mai mare grijă, pentru a obține o mică broșură, de care eram foarte mândru. Unul dintre conceptele mele cele mai realiste a fost Consilierea independentă pentru automobile. Ideea era simplă: mulți cumpărători nu știau nimic, se simțeau pierduți în momentul în care trebuiau să aleagă un automobil. Prea multe mărci, prea multe modele, prea multe versiuni, prea multe opțiuni, prea mulți vânzători, prea multe prospecte, prea multe subiectivisme… Am pus la punct un formular foarte detaliat, care urma să fie completat în timpul unei întâlniri cu acești cumpărători. Suprapunând mai multe criterii (buget, întrebuințare, kilometraj anual, mediul, mașina precedentă, număr de locuri, număr de uși, preferințe personale etc.), puteam să discern, cu toată obiectivitatea, tipul și modelul de automobil cel mai adaptat așteptărilor clientului. Am aruncat recent o privire pe acest formular și pe micul text de prezentare pe care l-a redactat atunci: am fost impresionat de seriozitatea acestui proiect foarte valabil și acum.

Unul dintre punctele culminante ale pasiunii mele pentru automobil a fost o vizită la uzina Renault de pe Insula Seguin. Am legat o prietenie cu o familie, ai cărei copii pictau la Closlieu. Tatăl lor era inginer la Renault și mi-a propus să mă ducă să vizitez uzina. Am petrecut o zi întreagă, mi-a arătat totul, oferindu-mi un privilegiu rarisim. Absorbeam totul, cu ochii căscați, cu respirația tăiată: birourile, stocurile, benzile de montaj, presele, tăblăria, cataforeza, vopsirea, cantina – unde am luat prânzul –, montajul mecanic, roboții, ultimele operații, mica pistă de încercare, terasa cu vederea către apus și către Sena… Vedeam în realitate ceea ce descoperisem pe hârtie. La sfârșitul zilei, după ce mersesem mai mulți kilometri, am venit acasă epuizat și m-am aruncat pe caietele mele pentru a desena și nota, din memorie, tot ceea ce strânsesem.

Devenisem o adevărată enciclopedie ambulantă a automobilelor. Devenisem referința pe care întreaga familie o consulta – și o mai consultă și azi. Și devenisem, de la înălțimea celor paisprezece ani ai mei, un interlocutor cu greutate al mecanicilor de automobile. Nu mă înșelam niciodată când se punea un diagnostic, și chiar decelam adesea pene, înainte ca ele să fi imobilizat automobilele noastre. Două vehicule au jucat în viața mea un rol special: Ferrari 166 MM și Simca 1100, reușind să mă perfecţionez în cadrul acestei specializări extreme.

Am rămas îndrăgostit de Simca 1100 foarte multă vreme, chiar și după ce a trebuit să ne separăm de a noastră, uzată până la ultimul șurub. Pe măsură ce o observam, ajunsesem să o cunosc în cel mai mic detaliu. Nu plecam niciodată de-acasă fără un carnețel în care notam și desenam tot ce remarcam că ar fi deosebit la modelele pe care le întâlneam. „Vânam” exemplarele insolite și simțeam o mare bucurie când descopeream la colțul unei străzi o versiune mai veche sau mai rară. Cunoșteam fiecare tablou de bord, fiecare volan, fiecare bară de protecție cromată, cunoșteam cărei finisări, cărei versiuni, cărei epoci aparținea un detaliu, și desenam și pictam o sumedenie de Simca 1100, precum şi alte automobile, în toate situațiile imaginabile. Nimeni nu m-a deturnat de la această preocupare neobișnuită și nimeni nu a găsit că este incongruentă sau exagerată.

Timpul nu era compartimentat în ierarhii și cronologii clar definite. Multe lucruri se petreceau în paralel, în toate direcțiile, într-o imbricare, intricare greu de izolat. Și, ca în orice copilărie, timpul trecea cu încetineală. Îmi dau seama că tabloul copilăriei mele, pe care încerc să îl întocmesc aici, se întinde pe o perioadă lungă de doar opt ani, în timp ce eu îl resimt chiar și azi ca o primă jumătate din viață. Foarte de timpuriu, eram deja preocupat de ideea că timpul și viața ar putea fi un peisaj infinit și imobil în interiorul căruia noi ne deplasăm. A spune că timpul trece mi se părea o eroare, aceeași ca cea comisă de un pasager dintr-un tren care spune că peisajul defilează la fereastra sa...

Nu-mi lipsea timpul pentru a umbla în acest peisaj. La fiecare cotitură mă aștepta o nouă întâlnire.