„Înțelegerea lui nu e înțelegere, ci mai degrabă atitudine” – Nae Ionescu

Una din cele mai fluide întruchipări omenești. Nu știi niciodată cine-ți stă în față; dacă te gândești la scriitor, desigur îți apare mai însemnat cugetătorul; dar tot așa, dacă încerci să te fixezi pe gânditor, simți că centrul de greutate al acestei ciudate înjghebări spirituale trebuie să fie undeva în altă parte. Înfățișarea lui nu-ți încurajează deloc ironia; ci e mai degrabă straniu. Unheimlich! Prea îți scapă printre degete; prea te deconcertează – și totuși fără a te obosi.

Și mai ales parcă ai vrea să știi ce crede el despre el însuși; poate că asta ar face mai sigură metoda pentru a-l înțelege (…). Keyserling nu e german; pentru asta îi lipsește simțul de sistemă și de personalitate, de individualizare. Keyserling e un balt. Om din ținuturile Estoniei, poarta prin care Europa a pătruns desigur în Rusia, dar pe care aceasta din urmă a plămădit-o spiritual. În viziunea metafizică a lui Keyserling atitudinile rusești foiesc. Kirejewski, Homiakov, Soloviev sunt prea des întâlniți la toate răscrucile gândirii. Fără ca totuși ei să se întregească într-o unitate sistematică și fondată, dacă nu altfel, cel puțin printr-un echilibru interior de construcție. „Sub raportul metafizic nici o formulă nu poate fi cea mai bună; fiecare nu reprezintă decât o expresie posibilă a absolutului.” Misticism rusesc și „conciliarism” antipersonalist, da! Ontologism, cunoștință absolută, nu! Ci dimpotrivă înlocuirea inebranlabilului dogmatism rus cu un fel de relativitate istorică (…).

Nu mai e prea mult de adăugat. De obiectat… nu e în orice caz nimic. Amintesc, însă, odată, la țară la el în Estonia, ședea el singur și cânta din Bach. Toată minunata arhitectonică de catedrală a muzicii acesteia se desfășura solemnă într-o profunzime de note profunde; și Keyserling gândea: „Când voi ajunge să cuget așa cum a compus omul ăsta, când conștiința mea va oglindi funduri așa de adânci, cum o face muzica lui, atunci desigur voi fi ajuns la țel”.

Au trecut de atunci mai mult de zece ani. Pot să asigur, asta nu s-a întâmplat. Știu, de atunci Keyserling a deschis, în felul lui, o școală a înțelepciunii. Ceea ce gândea pe vremuri este, după împrejurări, sau nu este perimat. El primește lume și dă rețete. Dar înțelepciunea lui nu e înțelegere, ci mai degrabă atitudine. Într-un ceas și jumătate a pomenit de trei ori pe Christos, în chestiuni de metodă. Da, se poate. Dar Christos, chiar și pentru un istoricizant, dădea soluțiuni. Și pe urmă ni-l închipuim vorbind potolit, rar, sugestiv dar liniștitor. Keyserling vorbește prea repede; așa nu se poate comunica de la suflet la suflet; în acest domeniu căile sunt mai puțin… cursive. Omul răsuflă la urcușuri și își ia timp să mai gândească. Și pornește iarăși la drum.

Vi se pare riscată apropierea? Mă rog de iertare; dar nu am făcut-o eu…

18 februarie 1927

Nae Ionescu