Metodele de contracepție și problema avortului

Prin ce aberație a ajuns omul să  populeze întreaga planetă la un asemenea punct de saturație încât să-și compromită propriul viitor?

Pentru a înțelege teoria noastră referitoare la limitarea nașterilor și întoarcerea speciei noastre la locurile sale originare, trebuie să știți că există o ordine naturală, cea pe care a voit-o Creatorul. Acest plan este foarte clar și este compus din următoarele elemente:

Fiecare creatură vie dispune de un mediu care îi este propriu, pentru care a fost făcută, în care apare spontan (și nu printr-o evoluție lentă) și în care se dezvoltă cu ușurință pentru a ajunge la plenitudine sau perfecționare integrală (sănătate, frumusețe, vitalitate și longevitate). Acest mediu este numit „specific”. Așa se întâmplă pentru leu în tufișurile sale, pentru ursul polar pe banchiză, pentru cămilă în deșert, pentru vultur pe culmile munților înghețați etc., nicio specie nu se poate sustrage acestei legi.

Toate mediile terestre sunt astfel ocupate, chiar și cele care ne par cele mai puțin favorabile vieții, cum ar fi gheizerele de apă fierbinte care conțin animalicule (animale microscopice); fosele abisale ale oceanelor populate de monștri antidiluvieni; subsolurile unde prosperă coloniile de termite; țesuturile vegetale în descompunere, locul privilegiat al ciupercilor și drojdiilor; cadavrele animalelor unde se dezvoltă saprofitele; și toate organismele bolnave, prezentând terenuri umorale supraîncărcate și saturate cu deșeuri, favorabile instalării paraziților sau a microbilor.

Viața este, deci, peste tot, și se manifestă în orice ocazie și în orice loc sub nenumărate forme și fiziologii particulare.

Legea care rezumă aceste fapte este următoarea: „Fiecare mediu cu speciile sale și fiecare specie cu mediul său”.

Pentru ca această ordine naturală să fie respectată, fiecărei specii îi este interzis să-și abandoneze mediul, cu riscul degenerării și morții.

„Fiecare la locul său”, aceasta este regula.

Voinței de a prolifera a celor vii i se opune voința de restricție a Creației, care limitează expansiunea acestora.

Nicio creatură nu poate trăi oriunde; nicio specie nu are dreptul să „colonizeze” doar în beneficiul său întreaga planetă. În realitate, nicio specie nu vrea acest lucru și nu poate acest lucru, cu excepția omului.

În cazul încălcării acestei reguli, sancțiunea este imediată; ea se manifestă prin involuție, adică boală, apoi dispariția speciei. Nu există nicio adaptare a indivizilor la un nou mediu, așa cum o pretind evoluționiștii, ci, dimpotrivă, degenerescență și eliminare. Este imposibil să se cultive cafea pe coastele Norvegiei, sau să cultivăm vița-de-vie dincolo de anumite latitudini. Ce om nesăbuit ar vrea să aclimatizeze pinguinii la tropice, sau vulpea deșertului, în Groenlanda! Animalele din țările calde pier în grădinile noastre zoologice, în ciuda tuturor îngrijirilor de care au parte și a artificiilor inventate pentru a le face să supraviețuiască.

O altă regulă care apare în această lege generală referitoare la „mediile specifice”; este cea a concurenței vitale între speciile din același mediu, ceea ce împiedică orice supremație. În sânul aceluiași mediu, coexistă numeroase specii, dar această coexistență nu este pașnică. Speciile trăiesc unele cu altele, adică ele se ucid unele pe altele pentru a supraviețui. Această „luptă pentru viață” se derulează astfel încât carnivorul devorează erbivorul, iar acesta din urmă mănâncă iarbă și muguri de plante. Mineralul se sacrifică pentru vegetal, iar acesta, la rândul lui, se sacrifică pentru animal. Acest sacrificiu între specii întreține echilibrul biologic, indispensabil sistemului. Cheia acestui mecanism rezidă în univorismul fiecărei specii. Omnivorismul, dacă ar exista, ar reduce la neant toată această organizare. De altfel, aceasta este greșeala, alături alte câteva greșeli, care i-a permis omului să populeze întreaga planetă și să-i epuizeze resursele.

Așadar, există nu doar o limitare geografică a speciilor, ci chiar o auto reglare a speciilor în sânul aceluiași mediu. Acest echilibru dintre specii este cel pe care ecologiștii vor să-l  protejeze. De exemplu, smulgerea gardurilor vii duce la dispariția vrăbiilor, de unde rezultă proliferarea insectelor și pierderea culturilor. Alt exemplu și mai semnificativ: iarba albastră de Kentucky era reputată pentru hrănirea cailor de cursă, cărora le conferă calități excepționale; dar pentru a crește randamentul acesteia, crescătorii de cai au folosit îngrășăminte care au omorât toate râmele și cârtițele, indispensabile pentru aerisirea solului și a remineralizării sale: caii au pierdut din calitate și a fost necesară reintroducerea râmelor și a cârtițelor pentru a salva rasa de cai.

Dacă am extrapola la specia umană principiile pe care tocmai le-am enunțat și n-ar exista niciun motiv să n-o facem, am face niște constatări surprinzătoare.

Întâi de toate, datorită fiziologiei sale, omul este un animal frugivor tropical, fără un instinct  al hărniciei, fără instinct „gregar” (nu poate fi asemuit în niciun caz cu insectele ca și furnicile, albinele sau termitele).

Din rațiuni complexe, pe care le vom studia cu altă ocazie (spirit aventurier și curios, rivalități între clanuri, accidente geologice etc.), el a ajuns să împânzească întreaga planetă de la ecuator la poli.

Pe de altă parte, dând dovadă de aptitudini importante, nu de adaptare, ci de acomodare (îndemânare, inteligență practică, istețime etc.), el a supraviețuit în cele mai grele condiții pe pământ străin, în diverse tipuri de climă, temperată, umedă și rece, departe de locul său de obârșie, luptând fără încetare împotriva unei „naturi ostile” sau neospitaliere pentru el.

Omul a înlocuit „civilizația primitivă de jocuri și activități distractive” cu o civilizație laborioasă, construind case, orașe, instalații din ce în ce mai complexe, pentru a trăi și a extrage maximum de bunuri și de bogății din aceste pământuri care nu erau ale sale. A trebuit să învețe să se îmbrace cu haine călduroase, să lupte împotriva frigului, să-și gătească la foc alimentele (pentru a putea mânca carnea și cerealele care se găseau din belșug în acele locuri, dar care nu erau potrivite pentru organele sale digestive și de eliminare. El, care avea totul, fără efort, în mediul său specific originar (conform vieții indigenilor din insulele din Pacific), a trebuit să refacă totul cu mâinile sale, însă mult mai puțin bine (conform vieții pe care o duc locuitorii săraci ai marilor orașe industriale).

Cu toate acestea, el a supraviețuit, mai mult chiar, a prosperat, cel puțin pe plan economic (automobil, televizor, avion etc.). A reușit această incredibilă aventură, unică în istoria speciilor vii, de a se instala în afara mediului său specific și de a se dezvolta. Din păcate, el plătește scump această reușită, și continuă să-i plătească prețul.

Această „răscumpărare” se manifestă prin multiplele boli reacționale, apoi degenerative, care lovesc mai mult de 60% din indivizi, incapabili să trăiască fără ajutorul medicinei și a ajutoarelor sociale. De asemenea, ea se manifestă sub forma mizeriei sau prin dificultatea pe care o are omul în a se organiza pe plan social în scopul de a evita exploatarea celui slab de către cel puternic, sau a celui sărac de către cel bogat; dificultate care nu va fi niciodată rezolvată, în ciuda tuturor bunelor intenții ale legislatorilor, pentru că noi nu suntem „animale gregare” și pentru că egalitatea pe care noi o dorim nu rezistă sentimentului de libertate care ne animă. Amploarea acestui fenomen este evidentă mai ales în epoca noastră, în care ideologiile politice se opun sau se afirmă fără niciun rezultat.

În cele din urmă, răscumpărarea exodului nostru se manifestă prin violența continuă (crime, revolte, revoluții, războaie) care mocnește și explodează fără încetare în civilizațiile avansate, roase de aceste flageluri precum densitatea, tehnicitatea și complexitatea. Istoria este plină de exemple ale dificultăților pe care omul trebuie să le suporte pentru a supraviețui în afara „mediului său specific”, care se amplifică pe măsură ce grupul uman devine mai dens.

Misterul morții, în apogeu, a acestor mari și strălucitoare civilizații din trecut, se explică foarte clar prin faptele enunțate, care condamnă și civilizația noastră din secolul al XX-lea.

Acesta este prețul pe care trebuie să-l plătim pentru pierderea paradisului nostru biologic, acolo unde omul era „la el acasă”, în „mediul” său, unde găsea tot ce îi era necesar, fără să facă efort și fără să fie condamnat la o muncă obligatorie.

Într-adevăr, la origine, Terra era populată de câteva mii de oameni. Iar rasele erau diseminate sub formă de triburi și familii repartizate în zonele propice vieții umane, cum ar fi înaltele platouri continentale de la ecuator (era gorilelor) sau pe coastele calde ale oceanelor (Ceylon, Java, Sumatra etc.). Peste tot unde clima era propice și pomi fructiferi din abundență, omul avea viața ușoară și fără probleme.

Desigur, mortalitatea infantilă, accidentele și câteodată epidemiile loveau grupurile devenite prea dense, dar aceasta frâna în mod favorabil extinderea speciilor.

Însă, această stare edenică n-a fost de lungă durată; a apărut avântul economic și astfel a început colonizarea globului, care, de altfel, a reușit.

Odată cu apariția navigației, gospodăriile ființelor umane s-au instalat pe toate coastele și, puțin câte puțin, zonele din interiorul continentelor au fost ocupate la rândul lor. Astfel au apărut marile civilizații de la începutul istoriei noastre, însă populațiile lor erau încă foarte reduse (Egipt, Grecia, India etc.). Totuși, chiar în acele timpuri îndepărtate, fenomenul concentrării populației umane a început să se facă simțit și resursele alimentare disponibile nu erau întotdeauna pe măsura nevoilor acestor mari orașe.

 (Scurt fragment din următoarea noastră carte: Metodele de contracepție și problema avortului, de biologul P. V. Marchesseau)