Metamorfoza burghezului

Jacques Ellul (1912-1994) a fost una dintre personalităţile cele mai provocatoare ale vieţii culturale franceze din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Personaj proteic, ca şi „burghezul“ căruia a vrut să-i surprindă personalitatea complexă şi contradictorie, Ellul a refuzat cu obstinaţie „specializarea“, a fost simultan teolog, filozof, sociolog, istoric al instituţiilor, profesor de istorie a dreptului, realizând o operă de o mare originalitate, adeseori contestatară, concretizată în peste şaizeci de cărţi. Şi pentru că, până la urmă, şi nonconformistul Ellul trebuia să poarte o etichetă, a fost catalogat drept un „anarhist creştin“, formulă valabilă cel puţin în măsura în care fenomenologul burghezului/burgheziei a repudiat constant orice înregimentare.

Am ajuns şi la cel mai bun de gură dintre toţi: intelectualul, artistul – prin tradiţie antiburghez. Noi scoatem strigăte de admiraţie vizavi de antiburghezismul Beatleşilor, a beatnicilor, a teatrului lui Albee şi tutti quanti. Nu e un lucru nou. Să ne reamintim că, de la apariţia burgheziei în calitate de clasă, artistul s-a ridicat împotriva Nenorocitului. Romanticii au fost – trebuie s-o reamintim – antiburghezi. Marea perioadă a Fovilor, ilustrată de Daumier, arăta convingător opoziţia dintre geniul (deja cu plete) şi burghezul (cu pălărie înaltă). Apoi a venit vremea Blestemaţilor. Să notăm diferenţa: Fovii agresează, mugesc, se bat pentru Hernani. Au pretenţia să dărâme coloanele templului burghez. Blestemaţii se dau la margine. Se văd respinşi de societate. Lumea nu îi vrea pentru că spun lucruri înspăimântătoare. Pictează pânze periculoase. Dar aceşti Bles­temaţi se mărginesc să scuipe pe lume, nu mai vor s-o cunoască. Se retrag din ea şi pactizează cu întunecatele puteri nocturne ale sufletului, ale societăţii, ale abisului – cum ar spune marele Victor. Atitudine deja regresivă. Apoi vine a treia etapă a aceleiaşi opoziţii: suprarealismul, dadaismul, automatismul, taşismul. Nenumărate. Şi este de fapt o nouă retragere. Vor s-o rupă cu lumea burgheză. Nu e destul să fii exclus, trebuie să excluzi, să devii incomprehensibil pentru burghez. Îl sileşti pe acesta să-şi recunoască prostia, pentru că se distrează în faţa a ceea ce produce acest artist, care cunoaşte – el, artistul – importanţa fundamentală a operei sale. Dar burghezul nu poate să înţeleagă sau să simtă nimic. El e omul realului. Dacă este azvârlit în suprareal e pierdut. Cu atît mai bine pentru el. Dar această ruptură nu-l nelinişteşte deloc pe burghez, ea nu reprezintă decît o simplă închidere a intelectualului, a artistului într-un ghetou pe care şi-l construieşte cu grijă el singur – cu senina inconştienţă de a ignora că tocmai asta aştepta burghezul de o sută de ani. Bufonul a devenit în cele din urmă bufon. Dar se crede şeful unei teribile conspiraţii, căreia regele nu-i va supravieţui.

În prezenţa acestui permanent refuz al societăţii secolului al XIX-lea, care a fost aşadar reacţia burgheziei? Să consemnăm – pentru a ţine minte  şi pentru a nu mai reveni – atitudinea cea mai simplă: adeziunea. Trebuie să reamintim tot timpul că anarho-intelectualii au trăit pe seama clientelei lor burgheze. Unii au trăit prost, alţii – chiar dintre cei mai revoltaţi – n-au dus-o prea rău. Meschin argument – ştiu, dar pictorii şi poeţii blestemaţi n-au fost toţi chiar aşa blestemaţi. Şi-au avut clientela burgheză fidelă şi, chiar dacă n-au reuşit să adune averile extraordinare ale pictorilor revoluţionari de astăzi, au putut să trăiască. Mulţi dintre ei n-au fost săraci de la început şi proveneau din medii burgheze. Au fost de altfel recunoscuţi cît se poate de oficial, iar la Expoziţia Universală din 1889 au fost admise şi prezentate opere de Rousseau, Daumier, Manet, Monet, Cézanne, Pissaro… A existat aşadar un perfect amalgam între aceşti pictori antiburghezi şi cea mai burgheză dintre toate manifestările. Ce fantasmagoric e să scrii că „în cea mai mare parte a epocii burgheze… artistul a preferat să se înstrăineze de comunitate în loc să se înstrăineze de sine“ (P. Rahv, citat de Mills). Aceasta este viziunea romantică şi glorioasă, dar am văzut că realitatea era foarte diferită. Cu siguranţă, intelectualii şi artiştii se pretind aşa, proclamă că refuză valorile societăţii pentru a-şi asigura o formă de independenţă şi că sînt într-o stare de revoltă permanentă faţă de utilitarism şi conformism. Dar erau deja contaminaţi de conformism şi au fost absorbiţi destul de uşor. E foarte exact că burghezia resimţea puternic această opoziţie. Care a fost atunci reacţia ei? Cred că esenţialul constă în inventarea noţiunii de cultură. Înainte de începutul secolului al XIX-lea, nu se ştia ce ar putea să fie cultura. Avem de a face aici cu o creaţie tipic burgheză, ce caracterizează o anumită viziune, o anumită concepţie asupra vieţii intelectuale şi artistice şi a raporturilor sale cu societatea. Cred că această prodigioasă invenţie a noţiunii de cultură corespunde cu două mari fenomene: pe de o parte, separarea domeniului intelectual şi artistic de viaţă, iar pe altă parte, desemnificarea operei. Primul act este simplu: corespunde cu concepţia de viaţă burgheză. Există lucrurile serioase: banii, activitatea economică, afacerile, organizarea societăţii şi, secundar, ştiinţa. Şi există lucrurile superflue: arta, gîndirea. Ele sînt desigur agreabile, e nevoie de ele, sînt utile în societate, iar burghezul, om cultivat, ar fi ultimul care să critice arta. Ţine la ea, e cea mai frumoasă podoabă a coroanei sale. Dar ţine la ea exact ca la o podoabă, ca la o coroană. Nu-şi pune coroana ca să meargă la birou, ci ca să meargă la bal. Fireşte, există gîndirea, creaţia frumosului, plăcerea pe care o produce opera – dar acesta e un domeniu ineficace. Partea serioasă a vieţii e în altă parte: în eficacitatea acţiunii.

Separarea actului de gândire este, în acelaşi timp, una din cheile creării noţiunii de cultură şi stă la baza noii situaţii a operei de artă. De atunci totul serveşte la înfrumuseţarea vieţii. După ce baza economică este constituită, poţi să te consacri culturii. Tabloul nu mai este frescă, ci miniatură. Activitatea intelectuală şi artistică devine culmea rafinamentului concedat de bogăţia care, doar ea singură, permite accesul la cultură. Burghezul consideră opera de artă drept un divertisment sau un lux. Divertisment:  se merge la teatru, dar asta vrea să spună că teatrul trebuie să ne distreze sau să ne facă să „gândim“ – ceea ce e acelaşi lucru. Fie că e vorba de comedia de bulevard,  drama socială sau de piesa cu teză, teatrul nu este decît teatru (şi, în ciuda pretenţiilor sale actuale, aceasta este şi astăzi părerea predominantă), adică un divertisment agreabil, care n-are nimic de a face cu viaţa. Pot fi reprezentate şi drame realiste. Ele nu înfăţişează ceea ce trăieşte şi cunoaşte burghezul. Cît despre piesele metafizice moderne, ele sunt atît de excesive, încît burghezul simte un gâdilici plăcut al sensibilităţii sale, care îl distrage de la monotonia cenuşie a vieţii cotidiene. Nu văd nici o deosebire între perspectiva burghezului asupra unei piese de Meilhac-Halévy1 şi a uneia de Genêt sau Albee. Teatrul e divertisment, iar arta semn de lux. Îţi construieşti o casă cu un mare arhitect, dacă e posibil de avangardă. Cumperi tablourile celui mai blestemat dintre pictori,  e un bun plasament – iar acesta este semnul reuşitei. Poţi plăti opera de artă doar pentru că ai acumulat un număr respectabil de milioane. Dar burghezul e liberal, ceea ce vrea să spună că toate formele de artă sunt susceptibile să-l intereseze., el poate accepta orice din partea artistului (lăsându-i‑se, încă o dată, un timp pentru asimilare). Ce eroa­re să scrii, ca Ponente2, că există, pe de o parte, o societate care pretinde conformismul pictural, refuză complicaţiile şi cere ca arta să reflecte ceea ce este, cu Bonnet de exemplu, iar pe de altă parte, o artă, de exemplu impresionismul, care refuză valorile acestei societăţi, monumentalul, orgoliosul, retoricul şi care pune capăt eleganţelor în profitul maselor umilite. E foarte frumos, dar asta nu înseamnă nimic. Nu e decât un clişeu. Masele umilite au intrat în patrimoniul burgheziei, iar această pictură care refuză valorile societăţii a devenit ea însăşi o valoare a acestei societăţi.

Liberală, această cultură implică absenţa limitelor şi a frontierelor; totul devine posibil în egală măsură. De fapt, burghezul admite foarte bine fantezia, irealul, ilimitatul în artă şi literatură, pentru că acestea nu sînt serioase. El gustă cu plăcere chiar şi o anumită indecenţă, într-o epocă mai moralizantă decît oricare.

Liberală, această cultură este obligatoriu subiectivă, cultură a unei emoţii, a unui sentiment, a unei impresii, iar în felul acesta burghezul însuşi este cel care deschide drumul impresionismului. Acesta chiar îl aranjează, oricît de antiburghezi se proclamă aceşti artişti; într-adevăr acest subiectivism exacerbat al culturii dovedeşte, prin el însuşi, că nu pot fi puse în discuţie caracterul obiectiv al banului şi al economiei burgheze.

                                                Octavian Soviany – Revista Observator Cultural